Igor Ivanov: A venit timpul diplomației. Orice criză poate degenera într-o catastrofă globală

Igor IVANOV, fost ministru de Externe al Rusiei

La mijlocul anilor ’70, când am început să lucrez la Ministerul de Externe al URSS în calitate de translator, cel mai greu era de tradus pentru politicienii care cunoașteau, într-o oarecare măsură, limba partenerului de negocieri. Dorind, se pare, să-și demonstreze cunoștințele, îl întrerupeau des pe translator, declarând: ”Asta am înțeles și eu. Continuă”. Ca atare, se pierdeau nuanțe, accente, detalii foarte importante, fără de care era foarte greu să evaluezi corect poziția celeilalte părți și, cu atât mai mult, să ajungi la o înțelegere sau alta, scrie Igor Ivanov, ministru de Externe al Rusiei în perioada 1998-2004, într-un articol pentru cotidianul Rossiiskaia gazeta.

În zilele noastre, aproape toți au ajuns să se creadă diplomați sau, cel puțin, experți în politică externă. Fără nici cea mai mică jenă, ei fac declarații despre cele mai complicate probleme internaționale, oferă, pe un ton plin de încredere, sfaturi, propun soluții care, în opinia lor, pot rezolva într-o secundă o veche problemă și, în același timp, pot asigura cu fermitate interesele Rusiei. În mod inevitabil, astfel de afirmații creează confuzie în înțelegerea corectă a poziției oficiale a țării, oferă forțelor externe tendențioase motive de interpretare a aspirațiilor de politică externă ale Rusiei.

În condițiile unui asemenea aflux de ”diplomați-amatori”, nici nu e de mirare că, în zilele noastre, politicienii folosesc cu o ușurință ieșită din comun diplomați-profesioniști, ba chiar misiuni diplomatice întregi sub formă de monedă de schimb în confruntarea geopolitică globală. Potrivit diferitelor estimări, numai în ultimii ani, de-a lungul ”războiului ambasadelor”, aflat în plină desfășurare, între Occident și Rusia au fost expulzați aproape 600 de diplomați de ambele părți. Din păcate, există toate motivele să credem că această cifră, ce nu-și găsește precedent în istoria diplomației monderne, va continua să crească și pe mai departe.

O asemenea atitudine față de serviciul diplomatic poate avea consecințe negative dintre cele mai serioase.

Părerea generală este că lumea se află, deja, în stare de război. El poate fi numit oricum: psihologic, informațional, ideologic, hibrid sau în orice alt fel. Denumirea nu modifică riscurile unui confruntări militare, ce devin tot mai evidente. Și chiar dacă un război nu va trece în faza ”fierbinte”, daunele provocate tuturor părților de conflictul purtat, deja, de câțiva ani, vor crește necruțător în toate domeniile – politic, economic, social și în altele.

De regulă, dintr-o stare de război există două ieșiri: fie o victorie zdrobitoare, fie acorduri de compromis reciproc acceptabile. Într-un război modern nici un stat nu este în stare să învingă nici măcar pe plan regional, ca să nu mai vorbim de cel global. Ceea ce înseamnă că trebuie căutate asemenea înțelegeri care să permită, măcar, îndepărtarea lumii de autodistrugere și care să deschidă tuturor țărilor calea spre activități constructive.

Trebuie căutate acorduri care să anuleze pericolul ca lumea să se autodistrugă.

Nu există nici o îndoială că, mai devreme sau mai târziu, părțile vor fi obligate să se așeze la masa negocierilor. Cel care, până atunci, va reuși să păstreze personal diplomatic de înalt profesionalism, negociatori experimentați și calificați, care va pregăti, de asemenea, poziții de negocieri realiste și bine gândite, va deține un evident avantaj față de partenerii săi de dialog.

Pandemia de COVID-19 a zdruncinat comunitatea mondială, arătând cât de vulnerabilă este lumea în fața unui virus periculos. În opinia multor specialiști, vaccinarea la scară largă, ce se desfășoară astăzi în lume, va permite, într-un final, dobândirea unei imunități colective globale pentru a înfrânge definitiv pandemia. Și, deși, din păcate, continuă încercările de politizare inclusiv a problemei vaccinării, începe treptat să fie conștientizată interdependența comunității internaționale și înțelegerea necesității de a se ajuta unii pe ceilalți.

Trebuie să recunoaștem că în sfera securității lipsește, deocamdată, o asemenea conștientizare a interconectării și comunității destinelor țărilor, a regiunilor și a continentelor. După toate probabilitățile, marii politicieni și experți, ba chiar comunitatea internațională în ansamblul ei, nu sunt încă pregătiți să accepte evidentul. Astăzi, orice criză serioasă din relațiile internaționale, fie ea și din cel mai îndepărtat colț al planetei, poate degenera în orice moment într-o catastrofă globală – la fel cum o boală infecțioasă periculoasă, indiferent unde ar apărea ea, este capabilă să se transforme într-o amenințare pentru întreaga omenire.

Puțini sunt cei care realizează că, în ultimii ani, au fost distruse, practic, toate mecanismele de ”asigurare” create în decenii și care nu permiteau, în cazul apariției unor crize, transformarea lor într-o confruntare militară directă. Astfel de mecanisme sunt, astăzi, tot mai puține, iar situațiile conflictualesunt tot mai multe. Nu trebuie să ai fantezia nemărginită a autorilor de antiutopii apocaliptice pentru a-ți imagina unde sunt în stare să ducă aceste două procese ce se derulează în paralel. Nu vor exista căi ușoare de ieșire din situația astfel creată. Nimeni nu va reuși să desfacă dintr-o mișcare ghemul de probleme internaționale – chiar dacă există voință politică și sprijin din partea potențialului păstrat al diplomației profesionale. De aceea, trebuie să ne pregătim pentru lungi și dificile negocieri. Acum, principala misiune practică este de a lansa acest complex mecanism de negocieri. Poate că singura oportunitate reală pentru așa ceva o constituie punerea rapid în practică a propunerii președintelui Rusiei, Vladimir Putin, privind organizarea unei întâlniri de lucru a liderilor țărilor-membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU.

La această întâlnire, participanții trebuie să afirme că lumea s-a apropiat de un punct critic şi că într-un război global, dacă va izbucni, nu vor exista învingători. Bazându-se pe această concluzie mai mult decât evidentă, ei ar putea, sub egida Consiliului de Securitate al ONU, să formeze un grup de lucru pentru pregătirea și lansarea viitoarelor negocieri pe problemele cheie ale relațiilor internaționale. Printr-o astfel de decizie, membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU ar duce la îndeplinire ”principala responsabilitate de menținere a păcii și securității internaționale”, responsabilitate conferită lor de Carta ONU.