Dialectica lui Saharov

Leonid Radzihovski

Împlinirea a 100 de ani de la nașterea lui Andrei Dmitrievici Saharov a trecut neobservată. S-au respectat regulile decenței, s-au scris cuvinte în mass-media, dar, privind în ansamblu, devine clar că Saharov nu este în trend. Nici pentru Stat, nici pentru societate. Încrederea lui optimistă în Progres-Democrație-Drepturile Omului, tipică pentru vremurile Perestroikăi, este privită astăzi, de mulți, ca naivă, ba mai mult, este infirmată de viață. În orice caz, semnificativ este faptul că, acum, la nivelul publicului larg, un interes mai mare este generat de antitodul ideologic și moral al lui Saharov – Stalin. De altfel, globul pământesc continuă să se rotească, astfel că este foarte posibil ca, după un oarecare timp, discursul să se schimbe din nou.

Saharov nu a lăsat ”învățăminte”, ”dogme” sau ”instrucțiuni de acțiune”. Există o amintire despre omul altruist, curajos și gânditor, sursă de ”ozon moral”. Se spune, de obicei, că ”în vremurile noastre, așa ceva este o mare raritate”. Este incorect. Întotdeauna, în orice societate, ”distribuția gaussiană” este astfel construită încât asemenea oameni sunt excepții. Așa este legea conservării și dezvoltării societății. Prin definiție, Talentul moral (ca și oricare altul) este, prin definițe, rar. Și, prin definiție, este necesar.

Două dintre realizările practice ale lui Saharov sunt bine cunoscute. Principalul teoretician al Bombei cu Hidrogen, care a devenit și principalul ideolog al interzicerii testării armelor nucleare (Tratatul de la Moscova, 1963). Dialectica… Dar nici astăzi nu înțelegi ușor caracterul NEOBIȘNUIT al comportamentului său.

În ”Memorii”, Saharov scrie că, după testarea cu succes a Bombei, a fost, conform obiceiului, un banchet, cu participarea militarilor, a oficialilor complexului militar-industrial și așa mai departe. Și acolo, el a rostit un toast «pentru ca ”produsele noastre” să explodeze pe poligoane, dar niciodată deasupra orașelor». După cum relatează Saharov, s-a lăsat tăcere, ca și cum ar fi spus ”ceva nelalocul lui”. A luat apoi cuvântul mareșalul-șef al artileriei, Mitrofan Nedelin (care, printre altele, a murit la scurt timp, după testarea nereușită a unei rachete) și a povestit ”un banc soldățesc bădărănesc”. Bunicul se ruga stând pe sobă: ”O, Doamne, întărește și îndrumă, întărește și îndrumă!”. La care baba îi spune: ”Tu, prost bătrân, roagă-te pentru întărire, că de îndrumat mă ocup singură”. Așa că, a încheiat mareșalul, voi, tovarăși cercetători, ocupați-vă de întărire! Iar de îndrumat unde trebuie, are cine să o facă și fără voi!

Saharov scrie că a avut sentimentul de parcă cineva l-ar fi lovit peste față. Dar mareșalul nu a făcut decât să-i amintească, în mod sincer, academicianului despre rolul lui social. Treaba dumneavoastră este ca, la indicațiile Conducătorilor Statului, să VĂ faceți treaba. Iar mai departe, este treaba noastră, nu este dreptul dumneavoastră, nu este de competența dumneavoastră.

Da. Distribuția normală a rolurilor în orice Sistem Birocratic, mai ales în complexul militar-industrial, cu atât mai mult în URSS. Toți – Kurciatov, Koroliov, Keldîș, Hariton, etc. – au adoptat, într-un fel sau altul, Regulile Jocului. Ei puteau scrie ”memorandumuri” adresate Biroului Politic cu diferite propuneri, cu toate că ”sfaturile” POLITICE nu erau deloc binevenite – ”nu e terenul vostru”. OK, după moartea lui Stalin, așa să fie, au putut fi ASCULTAȚI. Dar nu mai mult de atât. Pentru că, la final, DECIZIA era luată ”de cine trebuie” și era treaba ”specialiștilor” să o îndeplinească.

Se pare că Saharov a fost singurul care, aflat în interiorul Sistemului, a început să nu joace  după regulile acestuia. El nu numai că a promovat – la început, contrar părerii lui Hrușciov – ideea de a se interzice testarea armelor nucleare, dar a făcut mai mult decât atât. Curând, el a pășit dincolo de linia fanioanelor – au început să apară, PUBLIC, ba mai mult, ÎN OCCIDENT (pentru că în URSS nu l-ar fi publicat nimeni) manifeste ideologice generale, îndreptate direct împotriva Sistemului Politico-Ideologic (și, deci, a Statului) existent! Desigur, nu a dezvăluit niciodată vreun secret – chiar și cei mai înrăiți dușmani ai lui nu l-au putut acuza de așa ceva. Dar el a făcut ceva mult mai periculos pentru URSS.

Ce sunt armele nucleare?

”Mijloc de apărare” – au susținut și susțin în cor toți militarii și constructorii. Până la sfârșitul vieții, așa a spus Saharov însuși. Poate doar unul dintre colegii lui, academicianul Lev Feoktistov, și-a permis public să pună la îndoială această axiomă, ba chiar Landau a respins-o, se pare, tacit… De fapt: până în 1949, Statele Unite au deținut monopolul de 100% asupra armelor nucleare, iar până la mijlocul anilor ’50 au avut un avantaj copleșitor. Dar americanii nici măcar nu au încercat vreodată să folosească acest Joker, nu au lansat URSS-ului, să spunem, nici un fel de ultimatumuri și așa mai departe. Au înțeles ei că nu te poți ”juca” de-a armele nucleare sub nici o formă? În general, IPOTEZA conform căreia dacă URSS nu ar fi avut arma nucleară, ea s-ar fi împrăștiat peste noi din Cer – nu a fost nicidecum dovedită.

Însă, altă FUNCȚIE a armei nucleare este pe deplin evidentă.

Simbol al Forței unei Puteri, al Superputerii. Saharov (alături de alți oameni de știință, desigur) a dat CPUS-ului și URSS-ului acest Sceptru Nuclear. Pronunțându-se însă împotriva Sistemului politico-ideologic (monopolul birocrației asupra Puterii și Proprietății, o societate închisă, absența drepturilor și a libertăților, etc), Saharov a sfărâmat, din interior, fără orice ”amenințare militară” Fundamentul acestei Superputeri. Chiar așa s-a întâmplat: după cum se știe, URSS-ul s-a prăbușit prin implozie, a căzut fără să fie tras nici măcar un foc de armă, păstrându-și, totodată, toate focoasele care, printre altele, erau, în 1991, mult mai multe decât aveau SUA.

Saharov a avut o contribuție uriașă la distrugerea Pilonului moral al Mitului Puterii Statale și a Superputerii în sine.

În același timp, ”programul său pozitiv” – niște vise absolut generale despre ”convergența Socialismului și Comunismului” a fost, în anii ’70, lispit de originalitate și, cum a demonstrat istoria noastră, irealizabil. ”Cu bune intenții” a fost pavat drumul către capitalismul sălbatic, rento-birocratic… Greu de crezut că acest final l-ar fi inspirat pe Saharov…

Să fie însă acesta ”finalul”? Sau Omenirea – aflată la un cu totul alt nivel, pe o ”nouă spirală” – se apropie oricum de inevitabilitatea unui fel de ”convergență”?

Dar astea sunt, deja, întrebări deloc pentru Saharov.

(Rossiiskaia gazeta)