”Substanțial, dar nu determinant”. Tot adevărul despre ajutorul militar acordat de americani URSS-ului în anii de război

Istoricul Serghei Monin a explicat ce este Lend-Lease, ce rol a jucat pentru URSS ajutorul militar al Statelor Unite în anii celui de-al Doilea Război Mondial și de ce Roosevelt a tergiversat, la începutul războiului, livrările pentru URSS.

Este greu de reevaluat rolul poporului sovietic în victoria asupra ocupanților fasciști – dintre toți, URSS a avut cel mai mult de suferit în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, ne-am confruntat de nenumărate ori și continuăm să ne confruntăm cu încercări de denaturare a istoriei acestui război. În acest caz, cel mai activ trag plapuma pe partea lor Statele Unite. În zilele noastre, mulți istorici, politicieni și oameni de stat din SUA sunt de părere că, de fapt, America a câștigat al Doilea Război Mondial și nu Uniunea Sovietică.

Cu siguranță, noi nu putem fi de acord cu afirmațiile americanilor. În același timp, nu putem nega nici faptul că SUA ne-au acordat un ajutor substanțial în acei ani de război. Livrările de tehnică militară și alimente, asupra cărora s-au înțeles guvernele noastre, au întărit în mod vizibil Armata Roșie și au susținut spatele frontului ceea ce, incontestabil, a avut un efect pozitiv asupra succeselor noastre în lupta împotriva fascismului.

Pentru a acorda ajutor Uniunii Sovietice și altor țări care au luptat împotriva Germaniei, guvernul președintelui Franklin Roosevelt a elaborat un program de stat special – Lend-Lease (din engleză lend – ”a da împrumut” și lease – ”a închiria, a da în arendă”). În baza acestui program, America a furnizat aliaților ei din cel de-al Doilea Război Mondial muniție, tehnică, alimente, aparatură medicală și medicamente, precum și materii prime strategice, inclusiv produse petroliere.

Pentru Statele Unite, acest lucru a fost avantajos, deoarece conceptul lend-lease oferea președintelui SUA puterea de a oferi ajutor oricărei țări a cărei capacitate de apărare era recunoscută ca fiind de o importanță vitală pentru țara sa.

Legea Lend-Lease a fost adoptată de Congresul SUA la 11 martie 1941, dar Uniunea Sovietică nu a început să primească ajutor imediat. Conform documentelor, URSS a fost oficial inclusă în programul Land-Lease abia la 11 iunie 1942. Deși, după cum a declarat pentru portalul ”Istoria.RF”, istoricul Serghei MONIN, (doctor în științe istorice, docentul Catedrei de Istorie Mondială și Națională a MGIMO, Institutul pentru Relații Internaționale ce aparține MAE Rus), livrările din America au început mult mai devreme. Vă prezentîm interviul cu Serghei MONIN.

”Nu te băga în vreo ceartă europeană”

– Serghei Mihailovici, care a fost esența programului Lend-Lease?

Serghei Monin: – Legea Lend-Lease, pe baza căreia s-a acordat ajutor puterilor care luptau împotriva țărilor ”Axei”, a fost adoptată în SUA la 11 martie 1941. În momentul adoptării legii, programul Lend-Lease era menit să ofere, în primul rând, sprijin Marii Britanii. Englezii ajunseseră într-o situație critică: erau, ca să spunem așa, ”asediați” pe propriile insule și, într-o mare măsură, supraviețuirea lor depindea de importul de tot felul de produse, inclusiv armament. Englezii comandau arme cu precădere din Statele Unite, dar banii englezilor, pentru a plăti pentru aceste livrări, erau tot mai puțini. Iar la un moment dat, toate rezervele de aur și valutare ale Marii Britanii s-au epuizat până sub zero. Englezii au fost nevoiți să vândă inclusiv acțiuni ale companiilor americane pentru a obține dolari cu care să-i plătească pe americani și și-au consumat întreaga rezervă de aur – în general, din punctul de vedere al capacității de plată, țara se afla într-o situație critică. De aceea, premierul de atunci al Marii Britanii, Winston Churchil, a cerut ajutor Statelor Unite. Și, într-un final, anturajul lui Roosevelt a inventat o schemă prin care poți livra armament și arme materiale militare necesare ducerii unui război, fără plată directă pentru aceste livrări.

– De ce au recurs SUA la această schemă? Care era avantajul unor astfel de tranzacții?

Serghei Monin: – Dificultatea a constat în următoarele: Statele Unite au livrat mult armament țărilor Antantei în anii Primului Război Mondial. America le-a acordat credite uriașe pentru a cumpăra aceste arme. Dar până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, nici unul dintre statele europene nu își plătise, practic, datoriile. Motiv pentru care, în SUA, a fost foarte puternică ideea unui plan izolaționist: în primul rând, să nu se vâre în vreo ceartă europeană și să rămână pe margine și, în al doilea rând, dacă ar fi să furnizeze arme europenilor, atunci să o facă după principiul ”cash & carry”, adică ”plătește și ia”. O perioadă, pe această bază s-au derulat livrările în Marea Britanie. Dar când britanicii au rămas fără resurse, americanii au adoptat o lege, care le permitea să trimită țărilor care luptau împotriva ”Axei” toate materialele necesare, fără plată imediată pe durata războiului în sine – toate decontările erau legate de perioada postbelică. În plus, toate materialele, consumate și distruse pe durata războiului, nu erau supuse plății. Nu trebuia decât ca, după război, să se ajungă la o înțelegere privind plata a ceea ce le mai rămăsese țărilor beneficiare ale acestui ajutor sau retrocedarea acestor obiecte Statelor Unite.

Misterul crucișătorului ”de aur”

Marina britanică a participat activ la transportul de mărfuri cu asistență americană și britanică, în cadrul programului Lend-Lease, pe calea maritimă nordică/ Foto de arhivă

Misterul crucișătorului ”de aur”

– Când au început primele livrări prin programul Lend-Lease? Uniunea Sovietică a figurat, inițial, pe lista pretendenților la ajutorul SUA?

Serghei Monin: – În aceeași zi de 11 martie 1941, Roosevelt a semnat primele decrete privind livrările în Marea Britanie și Grecia, care, atunci, lupta împotriva Italiei. Puțin mai târziu, pe lista celor care primeau ajutor din partea SUA a apărut China. Uniunea Sovietică, însă, nu a beneficat de ajutor în baza legii Lend-Lease până în noiembrie 1941. Deși, chiar de la începutul războiului Germaniei împotriva URSS, americanii au declarat că ne vor ajuta. Dar declarația asta a fost, ca să spunem așa, nu foarte fermă. Într-adevăr, ea a fost rostită de Roosevelt în persoană, dar promisiunea sa de a acorda ajutor URSS a condiționat-o de o serie întreagă de circumstanțe: dacă acest lucru nu va îngreuna livrările în Marea Britanie, dacă vor exista capacități de producție libere, etc. În același timp, niciodată nu a fost menționat cuvântul ”lend-lease” în privința acestor livrări.

– Când a ajuns primul ajutor în URSS?

Serghei Monin: – Livrările în URSS au început, deja, în vara anului 1941; au venit prin Orientul Îndepărtat. Dar acolo era problema cu Japonia: niponii s-au opus teribil acestor livrări, ceea ce a creat unele greutăți. Apoi, în august 1941, trupele sovietice și britanice au intrat în Iran. Una dintre principalele misiuni ale acestei operațiuni a fost tocmai asigurarea transportului, prin Iran în Uniunea Sovietică, a mărfurilor furnizate prin ”Lend-Lease”. Americanii nu au participat direct la această operațiune, dar puțin mai târziu s-au implicat în eforturile de realizare a rețelei de transport trans-iraniană pentru livrări de materiale din porturile Golfului Persic în Uniunea Sovietică. În plus, au început să se gândească să folosească, pe cont propriu, avioane pentru transportul prin Alaska, Ciukotka și, mai departe, în Siberia. Toate acestea însă erau, mai degrabă, temă de discuții, de pregătiri, etc., pentru că livrări reale au fost foarte puține.

– Este adevărat că, în 1941, URSS a trimis 50 de tone de aur în SUA?

Serghei Monin: – Da, la început, Uniunea Sovietică a plătit pentru toate aceste livrări în valută sau aur. De obicei, când vine vorba despre acest subiect, toți își amintesc de soarta crucișătorului ”Edinburgh”, atacat de flota germană și scufundat de britanici, în mai 1941, în Marea Barents (pentru ca încărcătura valoroasă să nu cadă în mâinile inamicului – n.r.). Nava avea la bord 5,5 tone de aur: este de presupus că aceea a fost (cel puțin parțial) plata pentru livrările efectuate înainte ca regimul Lend-Lease să se extindă asupra Uniunii Sovietice. Și, din nou, americanii au participat, din 29 septembrie până pe 1 octombrie 1941, la Conferința de la Moscova, unde a fost discutată problema colaborării militare și economice a celor trei puteri – URSS, SUA și Marea Britanie. Dar chiar și așa, nici atunci Statele Unite nu aplicaseră încă regimul Lend-Lease în privința noastră. Pentru că veni vorba, englezii au introdus regimul Lend-Lease pentru Uniunea Sovietică mai devreme decât americanii! S-a întâmplat încă din septembrie 1941. Deși Lend-Lease este o invenție americană, nu britanică, englezii au declarat că ne vor livra materiale militare în aceste condiții începând din septembrie 1941, iar americanii tot trăgeau de timp. Cauza a fost una evidentă: SUA nu au crezut că Uniunea Sovietică va putea rezista.

Inventarul mărfurilor primite din SUA, conform programului Lend-Liese/ Foto. de arhivă

”Americanii nu și-au revenit imediat după șoc”

– Din câte înțeleg, părerea americanilor s-a schimbat după ce i-am învins pe nemți în bătălia de la Moscova?

Serghei Monin: – Nu după, ci în ajun. La 30 octombrie 1941, Roosevelt l-a anunțat pe Stalin că Uniunii Sovietice i se acordă un credit consistent de 1 miliard de dolari. Iar la 7 noiembrie (se pare că a fost dedicat sărbătorii noastre de 7 noiembrie), SUA au anunțat Moscova că Washingtonul extinde asupra Uniunii Sovietice regimul Lend-Lease. Pentru simplificarea decontărilor, s-a decis ca totul să fie calculat, conform regulilor Lend-Lease, retroactiv, începând cu data de 1 octombrie 1941, când a fost semnat primul protocol privind livrările în Uniunea Sovietică. Dar exact o lună mai târziu, SUA erau atrase ele însele în război – începuse campania din Oceanul Pacific. Era de la sine înțeles că americanii, în primul rând, trebuiau să-și asigure propriul lor necesar. Și cam în același timp, a început și contraofensiva noastră lângă Moscova, după care a devenit clar că Blitzkrieg-ul (război-fulger – n.r.) lui Hitler eșuase, că Uniunea Sovietă a rezistat și că este capabilă să lupte. Au urmat, apoi, câteva pauze legate atât de considerente politice, cât și de natură tehnică (trebuiau rezolvate foarte multe probleme: unde se ducea marfa, unde se descărca, ce set de materiale urma să fie furnizat). Mai mult decât atât, înșiși americanii nu și-au revenit imediat după primul lor șoc – atacul japonezilor asupra Pearl Harbor. Dar când și-au revenit, s-au desfășurat la întreaga lor capacitate și au început foarte repede să-și sporească potențialul industrial și militar. Atunci a apărut și posibilitatea de a ne livra nouă mai mult decât fusese înainte.

– În ce etapă a războiului ajutorul Americii s-a dovedit pentru noi cel mai substanțial?

Serghei Monin: – Pot spune că în perioada 1941-1942, livrările au fost nu neapărat nesemnificative, dar considerabil mai mici decât în anii 1943-1945. Ultimele două protocoale din vara anului 1943 au reprezentat 57% din totalul livrărilor în URSS. Reiese că în 1941, 1942 și la începutul anului 1943, când a fost cea mai grea perioadă pentru noi, chiar dacă au existat livrări, ele au fost insuficiente comparativ cu nevoile noastre.

Un afiș britanic din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care spune: ”Un salut eroilor sovietici – Împreună vom învinge” / Foto de arhivă

Un afiș britanic din timpul celui de-al Doilea Război Mondial care spune: ”Un salut eroilor sovietici – Împreună vom învinge/ Foto de arhivă

– Numeroase surse indică data de 11 iunie 1942 ca fiind începutul livrărilor în baza regimului Lend-Lease. Cum se explică acest lucru?

Serghei Monin: – Problema este că americanii au consfințit definitiv livrările lor în URSS prin acel acord din 11 iunie 1942. Se numea ”Despre principiile aplicate luptei comune în ducerea războiului înpotriva agresiunii”. Practic, acesta a fost un fel de acord-tip între Statele Unite și țările care primeau din SUA livrări în baza Lend-Lease. Se consideră că semnarea Tratului Anglo-Sovietic de Alianță din 26 mai 1942 și a Acordului sovieto-american privind Lend-Lease, din 11 iunie 1942 (și unul și celălalt au fost semnate în timpul vizitei lui Molotov în SUA și în Marea Britanie) a finalizat formarea coaliției antihitleriste.

Un factor semnificativ, dar nu determinant

– Tancuri, avioane și alte echipamente livrate de SUA – în ce măsură au fost eficiente toate acestea în dificilele condiții meteo de la noi?

Serghei Monin: – Echipamente au fost de tot felul: au fost tipuri de arme foarte bune, au fost și unele inferioare armelor noastre și ale nemților. Cu excepția unui singur model (tancul ”Sherman”), tancurile lor nu au fost foarte bine cotate la noi. Nici avioanele nu au fost bune toate, dar au existat și modele foarte reușite – spre exemplu avioanele de atac ”Aircobra” și ”Kingcobra”. Desigur, aveau punctele lor slabe: avionul ”Aircobra”, spre exemplu, cădea foarte rapid în picaj, iar dacă pilotul nu reușea să scoată aparatul din această situație, de multe ori totul se termina deplorabil. Dar după alți indicatori, a fost un avion de atac foarte bun, iar mulți dintre așii noștri, care s-au aflat în primele rânduri după numărul de avioane germane doborâte, au zburat exact pe aceste ”Aircobra”. Însă, înainte de toate, esențial este nu faptul că americanii ne-au furnizat tancuri și avioane – adică exact armamentul care la noi era suficient: în plus, erau de înaltă calitate, cu excepția câtorva tipuri de arme, care la noi fie lipseau cu desăvârșire (precum transportoarele blindate pe care noi nu le produceam – ele ne-au fost livrate de americani), fie erau prea puțin dezvoltate. Mult mai important este altceva – faptul că americanii au livrat o uriașă cantitate de materii prime industriale și echipament industrial și foarte multe alimente. Ne-au furnizat câteva milioane tone de alimente, ceea ce pentru noi, în acei ani de foamete, a fost deosebit de important. Să luăm, spre exemplu, măcar faimoasele conserve cu carne de porc americane, pe care noi, sovieticii, cu ironie le numeam ”Al doilea front”.

– Datoria noastră la Lend-Lease a fost plătită sau încă le mai suntem datori americanilor?

Serghei Monin: – Nu, nu mai datorăm nimic – am plătit totul în 2006. Într-adevăr, au fost probleme în anii ’70-’80, când a funcționat renumitul amendament Jackson-Vanik, ce interzicea ca Uniunii Sovetice să-i fie acordat regimul de națiune cea mai favorizată în relațiile comerciale. Când a fost introdus acest amendament, noi am încetat, la rândul nostru, să mai plătim suma convenită în 1972 pentru Lend-Lease. Atunci, ea a fost de 772 milioane de dolari. Două tranșe au fost plătite, după care am încetat plățile și totul a rămas suspendat. Dar în 2006, datoria a fost plătită integral.

Franclin Roosevelt, Winston Churchill și Iosif Stalin, în timpul Conferinței de la Ialta (februarie 1945)

– Care este, după părerea dumneavoastră, meritul SUA în aceea că noi am câștigat războiul? Cât de substanțial a fost rolul acestui ajutor?

Serghei Monin: – Desigur, a fost foarte important și necesar; acolo, fiecare fleac conta – fiecare tanc, fiecare avion, fiecare tonă de benzină sau de alimente. Dar nu acesta este principalul factor al supraviețuirii Uniunii Sovietice – este un lucru fără echivoc. Într-adevăr, ajutorul a fost foarte substanțial, dar nu a fost factor determinant al victoriei noastre. Noi am fost cei care am luptat, iar acest lucru este important de subliniat. Învinge nu cel care face conserve cu carne, ci acela care pornește la atac! Noi am luptat, ei ne-au ajutat. Iată de ce, în acest sens, nu ar trebui să existe nici un fel de îndoieli!