
Politologul Markov: Trump chiar a refuzat cu adevărat să ajute Ucraina?
21/01
Soția lui Snowden vrea cetățenia rusă
22/01Cum au ajuns nemții să acuze URSS de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial

Inscripții conservate ale soldaților sovietici pe pereții Reichstagului/ Foto: rodina.history.ru
De ce în Germania au uitat cultura memoriei și rescriu istoria, mai ales, a propriei sale țări
Aleksandr ARBUZKIN, revista Rodina
În clădirea renovată a Reichstag-ului, unde se desfășoară ședințele parlamentului german, sunt autografe pe jumătate șterse ale soldaților sovietici. Acum este greu de crezut, dar germanii le-au lăsat special acolo…
Cel mai probabil, aceste inscripții au fost văzute de unul dintre apărătorii Leningradului asediat, scriitorul Daniil Granin, soldat din prima linie a frontului: în 2014 el a ținut un discurs în Bundestag. După 69 de ani de la încheierea Marelui Război pentru Apărarea Patriei, Granin a rostit aceste vorbe: „În toți acești an, am devenit alt om. Mi-am făcut prieteni în Germania. Aici au fost traduse și publicate multe dintre cărțile mele. Procesul de împăcare nu a fost simplu. Ura este un sentiment care nu duce nicăieri, nu are viitor. Trebuie să știm să iertăm, dar trebuie să știm și să nu uităm”.

Când Granin a terminat de vorbit, au urmat șapte minute de aplauze.
Pentru a depăși sentimentul de ură unul față de celălalt, rușii trebuiau să fie pregătiți să ierte, iar nemții să-și recunoască vinovăția și să se căiască. Cum au ajuns nemții la „căință”?
Pentru a descrie atitudinea nemților de diferite generații față de trecutul nazist al țării lor după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în Germania se folosește expresia greu de pronunțat Vergangenheitsbewältigung. În rusă, el poate fi tradus doar prin două cuvinte – „depășirea trecutului”.
Conștientizarea paginilor sângeroase ale istoriei germane a durat mulți ani. În 1945-1949, pe fundalul condițiilor dificile de viață, puțini se gândeau la responsabilitatea personală pentru acțiunile lor, ca să nu mai vorbim de vinovăția istorică a Germaniei pentru instaurarea dictaturii naziste și declanșarea războiului.
Sociologul german Theodor Adorno a descris astfel starea de spirit care domnea în societate la acea vreme: nemții erau înclinați să creadă că devastatoarele bombardamente americane de la Dresda i-au izbăvit de înfiorătoarele crime de la Auschwitz. Doar câțiva îndemnau să nu se fugă de întrebările incomode legate de propria implicare a regimului nazist în acele crime și de necesitatea de a purta povara responsabilității pentru propria istorie. Unul dintre asemenea oameni curajoși a fost filozoful german Karl Jaspers.

La începutul anului 1946 deja, Jaspers a ținut, la Universitatea din Heidelberg, lecții pe tema „vinovăției colective” a poporului german. Ideile lui, expuse în tratatul „Problema vinovăției”, au fost respinse de contemporani, dar au stat la baza culturii memoriei formată mai târziu.
Cuvintele primului cancelar al RFG, Konrad Adenauer, caracterizează ideal atitudinea pe care nemții au avut-o, în anii 1949-1958, față de trecut: „Este o prostie să torni apă murdară când nu ai curată”. La acea vreme, foștii funcționari publici ai celui de-al Treilea Reich se infiltrau activ în structurile democratice ale noii Germanii, deoarece nu găseai, practic, oameni de care era nevoie și și al căror trecut să nu fie pătat de cooperarea cu NSDAP (Partidul Muncitoresc Național-Socialist German, n.r.) sau cu organizațiile apropiate partidulu.
Astfel, în 1953, 40% dintre angajații Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei erau foști funcționari publici ai celui de-al Treilea Reich, iar 129 de foști membri ai NSDAP erau membri ai Bundestagului. Unitatea națiunii germane s-a produs în mare parte datorită faptului că toți nemții, inclusiv așa-numiții „tovarăși de drum” ai regimului hitlerist, treceau sub tăcere trecutul lor nazist. În condițiile creșterii economice și a nivelului de trai, național-socialismul și-a găsit „a doua viață”. Potrivit scriitorului german Ralph Giordano, aceasta a devenit „a doua vină” a poporului german.
În anii 1958-1985 s-a consumat faza „fierbinte” a „depășirii trecutului”. Societatea vest-germană era împărțită în cei care doreau să fie trasă linie sub trecutul nazist și cei care puneau constant întrebări incomode. În acest timp, s-au întâmplat multe evenimente care au influențat cursul dezbaterii interne germane pe tema vinovăției.

Pe de o parte, instanțele germane de judecată au început audieri în dosare penale cu acuzații de uciderile în masă, Oficiul Central pentru Investigarea Crimelor Naziste a început să strângă informații despre crimele în masă și să le transmită parchetului, iar în programele școlare ale instituțiilor de învățământ a fost introdusă materia „educație politică”. Pe de altă parte, Germania a fost cuprinsă de un val de antisemitism; funcții de stat continuau să fie ocupate de oameni cu o reputația dubioasă. Mulți profesori continuau să denatureze adevărul despre trecut, iar în 1985, cancelarul german Helmut Kohl, împreună cu președintele SUA Ronald Reagan, au vizitat cimitirul militar din Bitburg, unde au fost înmormântați, printre altele, SS-iști.
În Bundestag, dezbaterile privind abolirea termenului de prescripție pentru crimele naziste au continuat cu succes alternativ până în 1979. Cu toate acestea, s-a impus tendința de analiză critică a trecutului.
În 1963-1965, datorită abnegației procurorului din Hessen, Fritz Bauer, evreu și fost deținut într-un lagăr de concentrare, a avut loc Procesul de la Frankfurt intentat angajaților lagărului de la Auschwitz. Evenimentul a avut un efect de șoc asupra societății germane: mulți nemți au aflat detalii și adevărata amploare a exterminării în masă a evreilor în timpul dictaturii naziste. Toți au înțeles cât se poate de clar: călăii lui Hitler continuau să trăiască și să muncească liniștiți în masa uriașă de nemți care încercau din toate puterile să uite trecutul.
Acoperirea mediatică a Procesului de la Frankfurt a dat un impuls important reflecției critice asupra trecutului. După 1968, a fost deja imposibil să se revină la tăcerea colectivă. În acel an, o nouă generație de germani și-a făcut cunoscută prezența – studenții de la universitățile din Germania de Vest. Ei nu tolerează minciunile despre trecut și nu acceptă scoaterea crimelor naziste din memoria colectivă.
Cotitura definitivă din dezbaterea internă privind vinovăția a avut legătură, oricât de straniu ar părea, cu cultura de masă: în 1979, televiziunea germană a difuzat serialul american „Holocaust”. Pentru cei 20 de milioane de germani care l-au vizionat, adică aproape 40% dintre locuitorii Germaniei de Vest, a devenit o „lecție de istorie”.
În 1985, în discursul rostit cu ocazia împlinirii a patruzeci de ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, președintele RFG, Richard von Weizsäcker, a proclamat 8 mai Ziua eliberării, nu a înfrângerii Germaniei și a cerut tuturor nemților să accepte tragicul trecut al țării lor și să-i păstreze memoria.
Până la mijlocul anilor 1990, în Germania s-a produs o schimbare de generații: contemporanii evenimentelor din anii 1930 și 1940 devin tot mai puțin, iar memoria național-socialismului își pierde nuanța emoțională. Manualele și memorialele ridicate în memoria victimelor regimului hitlerist iau locul amintirilor personale ale supraviețuitorilor. Nu mai este nimic de depășit, principala muncă educațională s-a încheiat. Rămâne doar să ne amintim.
Cultura memoriei capătă o importanță capitală. La baza ei se află consensul că este imposibil să ștergi trecutul nazist din istoria țării. Este o componentă centrală a culturii germane a memoriei și, spre deosebire de alte popoare, memoria colectivă a germanilor nu este de natură „eroică”, ci „tragică”.

Trebuie să le dăm nemților respectul cuvenit: subiectul responsabilității istorice este acoperit din diferite unghiuri, inclusiv prin cinematografie. Astfel, în 2019, a fost lansat, în Germania, filmul „Cazul Collini”. Povestea detectivului se învârte în jurul procesului uciderii omului de afaceri Hans Meyer. Treptat, drama juridică se transformă în povestea nu doar a trecutului sângeros al Germaniei hitleriste, dar și despre cât de mulți criminali naziști au reușit să scape de pedeapsă în deja noua republică federală democratică postbelică.
Procesul de depășire a trecutului are și un revers al medaliei. Elitele germane, care au conștientizat faptul că Germania s-a corectat și a atins „normalitatea” comparativ cu alte popoare, doresc să exporte experiența germană a politicii istorice, precum berea sau produsele industriei auto germane. Dacă înainte principala misiune a fost ispășirea vinovăției, acum este condamnarea și pedepsirea celor care se comportă „incorect”. Un fel de analog al „exportului de democrație” american.
O anumită viziune asupra istoriei țării lor a fost impusă statelor din fostul bloc sovietic, inclusiv Rusiei. Mai mult, referirile la lecțiile istorice învățate de Germania a devenit, în 1999 deja, o justificare pentru utilizarea forțelor Bundeswehr-ului în afara Germaniei. Atunci, ministrul german de Externe, Joschka Fischer, a declarat, comentând chipurile epurarea etnică a albanezilor kosovari de către sârbi: „Am învățat două lecții din istorie: niciodată război și niciodată Auschwitz”.
În ceea ce privește Rusia, ea ocupă, în cultura memoriei a RFG, un rol secundar. Modelul memoriei istorice germane este „centrat pe Holocaust”, iar Germania nu a dorit niciodată să glorifice actele de eroism ale poporului sovietic sau să adopte o atitudine oarecum mai specială față de victimele acestuia. Mai mult, dacă după celebra dispută dintre istoricii germani Ernst Nolte și Jurgen Habermas crimele naziștilor au fost recunoscute drept fără precedent, în declarația cu privire la „Importanța memoriei istorice pentru viitorul Europei” adoptată de Parlamentul European în 2019, regimurile nazist și comunist sunt puse pe picior de egalitate, iar URSS-ului i se atribuie o responsabilitatea egală cu cea a Germaniei naziste pentru declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.

În ultimii ani, se poate observa cum structura aparent solidă în interior a vechii culturi vest-germane a memoriei începe să se prăbușească. Tineretul german se satură tot mai mult de orele de Holocaust de la școală, iar noul tineret „german” provenit din familii cu un trecut migraționist chiar aplaudă când, în timpul filmului „Conferința de la Wannsee” – prezentat pentru „educație politică” -, pe ecran apare următoarea frază: „În perioada național-socialismului, au fost ucuși șase milioane de evrei”.
Articol realizat împreună cu Ambasada Germaniei în Rusia
1 Comment
Este de-a dreptul ridicol să fie acuzată URSS pentru începerea celui de-Al Doilea Război Mondial! La 22 iunie 1941 trupele naziste au invadat URSS, nu invers. Operațiunea Barbarossa a fost numele de cod folosit pentru această invazie de către Hitler, nu de către Stalin. Uniunea Sovietică a pierdut aproape 30 de milioane de oameni, dintre care aproximativ 20 de milioane au fost civili. Un sfert din populația URSS-ului a fost ucisă sau rănită! Au fost milioane de oameni, nu mii sau sute. Cei care neagă această jertfă, cei care rescriu istoria pentru propriile interese sunt niște idioți! Germania nu-și poate nega trecutul, nici o țară din lume nu poate să facă asta. Pentru că cei de azi nu sunt vinovați pentru crimele celor de ieri. Sunt vinovați doar dacă neagă sau ascund adevărul. Un om sau o țară trebuie să-și asume și cele bune și cele rele. Vă așteptați ca nemții să recunoască eroismul soldaților sovietici? Ei au întipărită pe retină, din generație în generație, imaginea steagului Uniunii Sovietice pe clădirea Reichstagului. Nu toți, dar majoritatea.