Coeziune pe fondul luptelor intestine

Fiodor LUKIANOV, redactor-șef al revistei ”Russia in Global Affairs”

La finalul surprinzătoarelor acțiuni de la Casa Albă, din seara zilei de 28 februarie, cu participarea lui Zelenski, Europa este cea care se află în cea mai dificilă poziție.

Liderii europeni, dintre care majoritatea nutresc față de președintele Statelor Unite, Donald Trump, diferite grade de ostilitate (de la moderată, la acută), s-au străduit, totuși, să rămână în cadrul obișnuitei paradigme transatlantice. În orice caz să mențină învelișul exterior, încercând să încline Washingtonul spre o ieșire acceptabilă din coliziunea ucraineană pentru Lumea Veche. Ruptura publică dintre Zelenski și Trump îi privează de o asemenea posibilitate.

Intenționat sau nu, Zelenski a obligat conducerea americană să-și formuleze clar și public poziția în conflict: SUA sunt mediator, nu apără nici una dintre părți și se străduiesc să obțină doar încetarea escaladării. Este o îndepărtare bruscă de vechea linie, conform căreia Statele Unite sunt liderul coaliției care se opun Rusiei și apără Ucraina.

Altfel spus, susținerea Ucrainei este, pentru Washington, nu o poziție principială, ci instrumentul unui joc politico-militar, dar nici măcar unul fundamental.

La nivel declarativ, Europa afirmă că nu va abandona niciodată Ucraina. În realitate, ea nu are resursse pentru a înlocui America. Dar se îngustează inclusiv posibilitatea de a se retrage de la vechiul curs. Prea mare a fost miza pe înfrângerea Rusiei, prea mari au fost pierderile materiale din cauza liniei alese. Iar un viraj inopinat va ridica întrebarea rezonabilă despre responsabilitatea pentru linia anterioară. În contextul hoasului socio-politic tot mai mare din interiorul Uniunii Europene, acest lucru va oferi argumente puternice oponenților actualului establishment.

Dar este și un motiv mai general pentru ca Europa să-și păstreze vechiul curs. Integrarea europeană, în special în perioada post-război rece, a folosit intens factorul moral ca instrument politic – atât în interiorul Europei, cât și în relațiile cu partenerii externi. Neajunsul comunității europene, comparativ cu alți actori internaționali importanți, a fost întotdeauna faptul că nu este un stat. Iar acele lucruri pe care un stat le poate realiza relativ ușor (să ia decizii și să schimbe abordarea, să-și corecteze mai mult sau mai puțin operativ comportamentul), o adunare de țări, mai ales când numărul lor a depășit douăzeci, nu le poate face. Ea se blochează, pur și simplu, în conveniri interne și din cauza funcționării imperfecte a mecanismelor.

Au încercat să transforme slăbiciunea în vitejie: da, Uniunea Europeană este o creație complexă, dar întruchipează, în schimb, noul tip de politică de cooperare, ce servește drept prototip pentru întreaga lume. Deși drumul nu este ușor, Europa merge înaintea celorlalți și de aceea, dincolo de orice, are dreptul să le arate direcția și de a cere respect pentru sine.

Acum este clar că modelul european cu siguranță nu constituie un prototip pentru alții. În cel mai bun caz se va reuși păstrarea lui în limitele Lumii Vechi, omogenă din punct de vedere cultural, dar chiar și așa există îndoieli.

Cu alte cuvinte, acest atu nu mai funcționează. Dar problemele legate de compoziția complexă și eficiența redusă a Europei au rămas. Și fac, practic, de neîndeplinit misiunea de transformare Europei într-un centru mondial puternic, independent, capabil să funcționeze fără obișnuitul patronaj american.

Europa ar putea încerca să treacă furtunile erei trumpismului, așa cum a făcut-o în timpul primului mandat al președintelui american. În primul rând însă, virajul pe care îl face Trump nu este exclusiv meritul lui Trump, ci este evoluția procesului socio-politic. Nu se va întâmpla o întoarcere la epoca de aur din anii nouăzeci și ‘2000. În al doilea rând, exact acum este punctul de cotitură, Ucraina dovedindu-se a fi un catalizator puternic pentru tot ce se întâmplă. Iar Europa, să mă ierte pentru un asemenea clișeu, nu are deloc timp de a se apuca de lucru.

În viitorul apropiat va deveni clar cum se vor comporta aliații europeni ai Statelor Unite. Cel mai probabil scenariu ar fi încercarea lor de a reveni la poziția de partener al SUA, de a se adapta la noile directive ale Washingtonului și de a menține integritatea exterioară a construcției. Va fi destul de dureros, deoarece condițiile actualizate de interacțiune sunt în mod evident mai proaste decât cele vechi, în primul rând în sens economic. America modernă lucrează numai pentru ea. Poate indicatorul va fi vizita la Washington a noului cancelar al Germaniei, Friedrich Merz. Acum el este foarte bătăios, dar ceva mă face să presupun că el va fi primul care-și va schimba culoarea în noile nuanțe americane.

Există și altă opțiune. Europa va încerca, totuși, să unească toate eforturile și să se opună Americii lui Trump. Greu de crezut că acest lucru este realist, având în vedere „talentele politice” îndoielnice ale principalilor lideri europeni și amploarea divergențelor pe marginea celor mai diferite chestiuni. Ucraina ar putea fi folosită ca factor de consolidare, dar probabilitatea unui consens pare aproape utopică, având în vedere starea de spirit din societățile continentale și necesitatea de a trage cu ochiul spre electorat.

Este adevărat că acea lipsa de tact cu care autoritățile americane se amestecă acum în treburile politice ale țărilor europene, susținând forțele care le sunt simpatice (populiștii), poate avea un efect invers. Și anume o consolidare a establishment-ului și o oarecare confuzie în rândul naționaliștilor – cum să reacționezi la o asemenea presiune din afară?

Oricum ar fi, avem de-a face cu un conflict acut în interiorul „Occidentului colectiv”, unde în joc se află însăși colectivismul lui.

După standardele istorice, un Occident politic unit este un fenomen recent, produs al secolului XX. Sau, mai exact, al Războiului Rece. Dar nici atunci nu a mers totul cum trebuie. În anii patruzeci și cincizeci ai secolului trecut, în pofida confruntării izbucnite cu URSS, Lumea Nouă nu a fost întotdeauna blândă cu Lumea Veche. Americanii nu numai că au salutat pierderea coloniilor de către europeni, dar au și contribuit la acest proces, întărindu-le dominația.

Răspunsul la declinul de atunci al influenței și oportunităților Europei a fost integrarea europeană. Pe care Trump o descrie acum ca pe o înșelătorie, dar atunci Statele Unite erau mulțumite de optimizarea politicii și a economiei vest-europene sub acoperișul lor.

Se pare însă că acum Washingtonul nu vede niciun folos pentru sine de pe urma unei Europe unite. Și nu se sfiește să demonstreze acest lucru.

Dacă Europa, împotriva tuturor așteptărilor, decide să intre în luptă cu America, va fi deja alt capitol din istoria Occidentului, într-un fel – sfârșitul Războiului Rece din secolul trecut.

O Europă unită și coordonată nu aduce Rusiei nici un folos. Epoca speranțelor în unitate continentală cu participarea noastră a rămas în trecut – nu atât ca timp, cât din punctul de vedere al experienței acumulate. Prin urmare, avem propria noastră agendă, iar rezultatul luptei din interiorul Occidentului trebuie urmărită doar dintr-un singur punct de vedere – ce avantaj concret poate fi obținut. Chiar acum, fără a încerca să construiești planuri pe termen lung. Deocamdată, acum nu este timpul lor.

Publicat în ”Rossiiskaia gazeta”