Pași măsurați și proporționalitate

Fiodor LUKIANOV,
Redactor-șef al revistei „Russia in Global Affairs” încă de la înființarea publicației, în 2002. Președinte al Prezidiului Consiliului pentru Politică Externă și de Apărare al Rusiei din 2012. Director pentru studii de cercetare la Clubul Internațional de Dezbateri ”Valdai”. Profesor cercetător la Școala Superioară de Economie

A doua rundă de negocieri, de la Istanbul, dintre delegațiile Rusiei și Ucrainei, și evenimentele care i-au urmat imediat au devenit un indicator al stării în care se află conflictul. Iar sfârșitul lui nu este aproape.

Oricât de paradoxal ar fi, dar atacurile ucrainene din prima zi de vară au confirmat poziția de la care Rusia a pornit: nici un armistițiu nu este posibil atâta timp cât nu se ajunge măcar la un acord de bază privind conturul viitorului tratat. Forța militară (e bine sau e rău) rămâne cel mai important instrument de negociere. Iar într-o confruntare de asemenea amploare și intensitate ca acum, nimeni nu va renunța la el. Rusia nici nu avea de gând să facă acest lucru, cum a și declarat, de altfel, oficial. O teză confirmată cu convingere de Ucraina prin toate ultimele ei acțiuni.

Dacă ne amintim de cele mai mari și mai de durată confruntări militare din a doua jumătate a secolului XX – începutul secolului XXI (nu este vorba despre operațiuni expediționare împotriva unui inamic evident mai slab), negocierile politico-diplomatice au început nu după încetarea focului, ci au continuat în paralel cu acțiunile militare. Uneori, cum ar fi, de exemplu, în Coreea și Vietnam, acest lucru a durat o lungă perioadă de timp.

Nimic care să ne bucure, dar o abordare realistă presupune doar un astfel de scenariu și doar în acest fel apare șansa de a obține un rezultat stabil. Nu este surprinzător că subiectul armistițiului a trecut acum pe planul doi.

În pofida obiecțiilor răsunătoare exprimate, periodic, de Ucraina și Europa, procesul de negocieri decurge după tiparele rusești. Și anume: ignorarea oricăror cerințe ultimative, o pregătire cu pași măsurați a dialogului, debutul lui fără grabă, fără nici o limită de timp.

Un astfel de algoritm convine, per ansamblu, și Washingtonului, pentru Trump esențială fiind senzația de mișcare, nu de impas. În orice caz, deocamdată.

La modul ideal, misiunea Kievului este de a frânge această schemă, de a introduce în proces o nouă neliniaritate, să-l facă impulsiv, ceea ce ar corespunde mai mult stilului politico-militar al Ucrainei. Din acest punct de vedere, sosirea la Istanbul a delegației ruse, în pofida amplelor acte de sabotaj, este o mutare corectă, inamicul dorind exact neprezentarea.

Trebuie spus că desfășurarea în sine a negocierilor de la Istanbul contrastează în mod izbitor cu agitația mediatică externă, puternic încălzită înainte și care acompaniază discuțiile. De fiecare dată se produce sublimarea unor așteptări absolut nefondate. Parțial acest lucru se face intenționat, parțial are un caracter spontan și instinctiv, dar pur și simplu mulți doresc sincer o oarecare evoluție a intrigii. Contactul delegațiilor reduce din așteptările umflate, apoi totul o ia de la început.

Care este rezultatul celei de-a doua întâlniri? Cel mai evident: procesul continuă, nici una dintre părți nefiind interesată să-l întrerupă. Gesturile teatrale, specifice culturii politice ucrainene, nu sunt binevenite aici. Motive sunt, probabil, două.

Primul: prezența invizibilă la masa negocierilor a lui Donald Trump, față de care relațiile diferă, dar sunt importante pentru ambele părți. Așa a fost să fie ca tocmai el să devină al treilea participant obligatoriu al încercărilor de a duce conflictul într-un alt stadiu. Trump vrea să vadă procesul de negocieri. Să-l vadă, atunci: atât Moscova, cât și Kievul sunt gata să creeze o astfel de imagine.

Doi: existența unui astfel de canal solid, cu un statut destul de înalt, va fi necesară când circumstanțele se vor schimba. Iar ele se pot schimba și atunci va fi nevoie de o discuție consistentă. Ambele părți înțeleg acest lucru, deși, firește, speră la schimbări cu caracter opus.

Acum nu se vorbește despre esența contradicțiilor, despre „cauzele primordiale ale conflictului”, așa cum le formulează Moscova.

După cum se vede din rezultatele ambelor runde, se dezbat chestiuni ce pot fi rezolvate, fără a atinge această esență. Este important și pozitiv, corect din punct de vedere umanitar, dar nu are legătură cu tema soluționării ca atare.

Creează oare acest lucru o anumită atmosferă de înțelegere reciprocă între părțile negociatoare? Posibil, ba chiar probabil. Și ar putea fi utilă mai târziu, când se va ajunge la discuții pe fondul problemelor. Modifică acest lucru atmosfera dintre Rusia și Ucraina în ansamblul ei, apropie pozițiile părților una de cealaltă? Nu.

O întrebare rezonabilă: are sens schimbul de memorandumuri, imcompatibile din capul locului? În ultimă instanță, documentele publicate de Moscova și Kiev sunt antagoniste. Da, are sens, pentru că, din punctul de vedere al unei posibile diplomații (consistente), o expunere clară a cerințelor, schițarea câmpului de discuții este mai bună decât speculații în spiritul „incertitudinii strategice”. În prezent, lipsesc puncte de întrepătrundere, dar circumstanțele, după cum am spus deja, au proprietatea de a se schimba.

Acest lucru se poate și se va întâmpla în primul rând ca urmare a acțiunilor militare. Ele se extind – atât ca arie de acoperire teritorială, cât și prin natura mijloacelor/tacticilor utilizate. Fiecare parte are avantajele ei, pe care le va continua să le folosească. Nu se întredeve sfârșitul confruntării armate.

Acum ar trebui să urmeze răspunsul militaro-tehnic al Rusiei la atacurile din 1 iunie asupra podurilor și bazelor militare. Este de presupus că răspunsul, de amploare, va corespunde mișcării inamicului.

Întrucât în joc există cel puțin un al treilea participant (Statele Unite), iar obiectivul în sine are mai multe componente (răspunsul trebuie dat nu doar Ucrainei, dar și celorlalți, și nu va fi la fel, în funcție de destinatar), acțiunile Rusiei trebuie să fie proporționale cu acesta. Dar acest lucru nu va deveni sfârșitul procesului de negocieri.

(Preluat de la revista ”Russia in Global Affairs” – ”Rossiiskaia gazeta”)