„Sprijinirea regimului lui Zelenski înseamnă prelungirea agoniei în care se află astăzi Ucraina”
13/11
Maria Zaharova le-a recomandat autorităților franceze să încerce să se spele
14/11Împreună împotriva separatismului
Foto: Official White House Photo/ globalaffairs.ru/ Telegram
Ce s-a schimbat în comportamentul SUA în anul care a trecut de la alegerea lui Trump
Fiodor LUKIANOV, redactor-șef al revistei „Rusia în politica globală”
În urmă cu un an, pe 5 noiembrie 2024, Donald Trump a câștiga alegerile prezidențiale din SUA. Perioada care a trecut (are sens să o calculăm exact din data alegerilor, deoarece virajul luat, atunci, de întreaga agendă americană începuse deja, nu în ianuarie, când Trump a intrat oficial în Casa Albă) a arătat în ce privințe America se poate schimba și în ce privințe nu.
Caracterul extrem de pitoresc al șefului statului creează tentația de a atribui ceea ce se întâmplă particularităților personalității acestuia. Și, fără îndoială, ele conferă întregii situații un ușor gust de nebunie furioasă. Dar acest lucru nu neagă obiceiurile politice americane, ci mai degrabă le exagerează. Și permite o mai bună înțelegere a acestora.
Ce s-a schimbat în comportamentul extern al Statelor Unite? S-a renunțat la atașamentul față de abordarea ideologică și politică unitară, în conformitate cu care Washingtonul se străduia să-și pună în practică interesele.
Nu întâmplător, ordinea mondială liberală, promovată și consolidată de Statele Unite în diferite variante de la mijlocul secolului trecut, a fost rebotezată, în ultimul deceniu, în „ordine bazată pe reguli”. Setul de reguli pornea în primul rând din interesele puterilor occidentale, dar se subînțelegea că aceste reguli sunt respectate în general. Nu doar de lumea externă față de Occident, ci și de Occidentul însuși. Ei bine, însăși existența lor crea un cadru în care se desfășurau relațiile internaționale.
Statele Unite ale anului 2025 acționează fără a recunoaște acest cadru. Dacă încercăm să definim în ce constă esența abordării lui Trump, este vorba despre dorința de a avea de a face strict cu fiecare partener în parte. Fără nici un fel de structuri complicate, cu atât mai puțin instituții. Față în față și pe baza regulilor stabilite, adică în conformitate cu raportul de forțe. Și întrucât la Casa Albă domnește convingerea că, în formatul unu la unu, America este de la sine înțeles mai puternică decât orice interlocutor, atunci acest mod de a conduce afacerile trebuie încurajat activ.
Acest lucru înseamnă că instituțiile tradiționale, chiar și cele inițiate și utilizate intens de americani, nu mai sunt deja necesare. Ele nu extind oportunitățile, ci creează împovărări de prisos. Cu atât mai dăunătoare sunt noile structuri, în care rolurile principale sunt jucate de state non-occidentale. De aici, de exemplu, ostilitatea acută față de BRICS. Organizație percepută, pe bună dreptate, ca o comunitate a celor care ar dori să-și unească eforturile pentru a ocoli influența SUA.
Oricât de paradoxal ar părea, Donald Trump se încadrează bine într-o lume multipolară, fiind chiar un adept al acesteia (el însuși ar fi foarte surprins de o astfel de caracterizare). Mediul în care jucători diferiți ca greutate și putere interacționează în permanență unul cu celalalt convine celui care, prin definiție, deține avantajul.
Este adevărat că, în acest caz, multipolaritatea ar trebui să fie complet spontană, fără mecanisme de atenuare a contradicțiilor și de compensare a diferențelor de potențial.
Cu alte cuvinte, înainte de Trump, poziția americană consta în susținerea globalizării nu doar economice, dar și politice. Integritatea lumii cu Statele Unite în frunte era considerată un mijloc de realizare a obiectivelor SUA. Acum, fragmentarea lumii – atât economică, cât și politică – este considerată un mijloc similar.
În rest, puține lucruri s-au schimbat. Hegemonia americană, reformulată sub alte sloganuri, rămâne o axiomă. Ideologizarea politicii externe ca mijloc de promovare a intereselor mercantile este, de asemenea, la locul ei. Doar că acum nu mai este vorba de o mare pânză intitulată „democrația împotriva autocrațiilor”, ci de imagini mult mai concrete, care fac trimitere la vremurile trecute. De exemplu, recenta declarație a lui Trump că Nigeria va primi o intervenție pentru că nu are grijă de creștinii ei, este o versiune conservatoare a promovării armate a democrației din ultimele două decenii. Iar dorita schimbare a regimului din Venezuela se explică prin misiunea practică de combatere a traficului de droguri în America de Nord (Venezuela nu a fost aproape deloc menționată în acest context până acum, dar ce contează). Printr-o coincidență de circumstanțe, Nigeria și Venezuela au în comun existența unor rezerve mari de petrol, iar dorința Statelor Unite este exact aceea de a elimina Rusia și Iranul de pe piața mondială. Dar aceasta este, firește, o coincidență întâmplătoare…
Și, desigur, disponibilitatea de a folosi forța, caracteristică în principiu politicii americane, nu a dispărut. Trump nu a amintit fără motiv vechiul slogan „pace prin forță”. Trebuie menționat însă, că utilizarea forței militare în stilul lui Trump are specificul ei. El și colaboratorii săi nu doresc în mod categoric să se implice în conflicte de lungă durată, lovitura rapidă cu efect extern maxim fiind varianta optimă. Și, bineînțeles, activitatea diplomatică, însoțită de presiuni în culise și de laude cât mai zgomotoase pentru orice rezultat.
Dacă acest lucru este mai bun sau mai rău decât ceea ce a fost înainte de acest an, se poate discuta.
Pe de o parte, declararea directă a dorințelor, care sunt parțial dictate de instincte veșnice, este mai bună decât ipocrizia în mai multe etape. Pe de altă parte, exaltația incoerentă și presiunea impulsivă, care au devenit stilul caracteristic al celui de-al 47-lea președinte, sunt ușor înfricoșătoare – oricine poate să se ia cu joacă.
Cum ar trebui să se comporte în această situație cei care au de a face cu SUA? Primul lucru care vine în minte este să se orienteze către ceea ce Trump urăște atât de mult: ca adversarii lui să-și unească eforturile. Nu este vorba acum despre proiecte instituționale de amploare. Dar acumularea de posibilități pentru a atinge împreună obiective concrete este o tactică destul de rezonabilă. Indiferent de întorsăturile de tot felul pe care le va lua transformarea viitoare a Americii.
(”Rossiiskaia gazeta”/ ”Rusia în politica globală”)
2 Comments
Citez: „Oricât de paradoxal ar părea, Donald Trump se încadrează bine într-o lume multipolară, fiind chiar un adept al acesteia (el însuși ar fi foarte surprins de o astfel de caracterizare). Mediul în care jucători diferiți ca greutate și putere interacționează în permanență unul cu celalalt convine celui care, prin definiție, deține avantajul.” – D. Trump n-ar putea fi încadrat decât în afacerile domeniului imobiliar. Sau într-un azil de lux. În rest, pe nicăieri! O lume multipolară aș defini-o ca pe o lume în care există multe sisteme de dezvoltare, uneori contradictorii și conflictuale între ele, alteori cooperând, dar toate având drept punct de convergență SUVERANITATEA. Unii văd această dezvoltare în termeni abstracți, eliminând multipolaritatea de caracterul său de clasă. Or, un asemenea raționament se distinge ca fiind o greșeală colosală. Multipolaritatea reprezintă tocmai rezultatul luptei de clasă, mai precis, o continuare a luptei pentru autodeterminare în epoca modernă. După ani de iluzii imperialiste ale neoliberalismului de tipul: „sfârșitul istoriei” și „nu există alternativă”, tendința către o lume multipolară demonstrează că exact opusul este adevărat. Or, războiul imperialismului american este un război pornit ÎMPOTRIVA autodeterminării și suveranității, adică a multipolarității. Pentru imperialismul american, unitatea popoarelor oprimate ale lumii constituie principalul inamic al dominației sale unipolare, necesară pentru maximizarea profiturilor capitaliste. Subminarea unei astfel de unități este motivul principal pentru care Statele Unite au înconjurat militar Rusia și au impus sancțiuni asupra componentelor cheie ale economiei ei.
NU îmi doresc să-l contrazic pe autor, ale cărui scrieri le apreciez tare mult și pe care le citesc de multă vreme, dar în atmosfera asta tensionată a Noului Război Rece, Rusia poate fi considerată în mod serios ca un luptător pentru autodeterminare și suveranitate. În cele din urmă, criza ucraineană în curs a fost prezentată de Occident ca un exemplu incontestabil de agresiune rusă, ce încalcă dreptul internațional. Numai că operațiunea militară specială a Rusiei în Ucraina NU contrazice premisa centrală, aceea că multipolaritatea își are rădăcinile în lupta de clasă. Posibil să apreciez evenimentele doar dintr-o anumită perspectivă, să nu remarc tabloul complet, dar sunt convinsă că americanii văd multipolaritatea nu prin prisma coexistenței pașnice, ci ca pe o amenințare la adresa stăpânirii continue a imperiului lor financiar. Multipolaritatea este cu adevărat un război de clasă caracterizat de națiuni și popoare care caută o dezvoltare pașnică, suverană și centrată pe oameni în fața unui hegemon dispus să folosească cele mai mortale forme de război economic, politic și militar pentru a le opri.
Da, e frumos și distractiv în America. Totul e să te ferești de americani! Este imposibil ca alte națiuni să nu-și dea seama de ambivalența cu care americanii mânuiesc puterea pe care o dețin. Și acceptă puterea Americii nu atât din admirație sau afecțiune, ci din interes, mai ales interes militar. Multe țări europene și asiatice au apelat la ajutorul SUA când au avut probleme cu vecinii. Statele Unite s-au implicat și în chestiuni economice mondiale. Americanii au ajutat economiile postbelice din Europa să se repună pe picioare doar pentru că aveau interes, nu de dragul acelor popoare. Americanii ,,au furnizat bunurile necesare pentru funcționarea unor piețe mondiale eficiente deoarece era profitabil pentru ei să facă acest lucru”, spunea politicianul american Robert Gilpin în anul 1983. Interesele economice americane s-au suprapus de minune cu nevoile europene. Un alt motiv din acea perioadă era că resuscitând economiile Europei și Japoniei, SUA le întăreau pe amândouă ca pe niște bastioane împotriva Uniunii Sovietice. America n-a fost străină de colapsul Uniunii Sovietice. Adevăratul ei rol încă nu-l cunoaștem cu adevărat. Cât de mult credeți că s-a schimbat politica externă americană? Cât de mult s-au schimbat interesele (ascunse) ale Americii față de Rusia? Președinții s-au schimbat, dar interesele lor sunt aceleași. Deep-state activează în America din timpul lui Bush jr. De atunci, nici un președinte american nu conduce cu adevărat America. O fac cei din spatele lui. Americanii afirmă că doresc stabilitatea sistemului internațional, dar de multe ori tocmi ei în cea mai gra cumpănă această stabilitate. Exaltă virtuțile legilor și instituțiilor internaționale, dar apoi, aproape pe negândite, le încalcă și le ignoră. ,,Adevărul e că nu întotdeauna Statele Unite s-au simțit îngrădite de legi sau de instituții, nici măcar de cele create de ele”, scria Robert Kagan în cartea ,,Lumea clădită de America.” Americanii vor să fie lăsați în pace, dar nu par dispuși să lase în pace pe nimeni altcineva. Într-una surprind lumea prin comportamentul lor. Se poate avea încredere în America? Ea nu are relații permanente ci doar interese permanente. În politică nu există prietenii, există doar alianțe temporare, bazate pe interes reciproc. Iar Titu Maiorescu spunea că ,,nu există prieteni în politică, există doar prieteni politici.” Prin urmare, fiți vigilenți!