Operațiunea din Venezuela ca precedent

Oleg KRAEV,
doctor în științe filosofice, jurnalist de politică internațională, revista Russia in Global Affairs

Evenimentele de sâmbătă, 3 ianuarie, din Venezuela au zguduit regiunea latino-americană și lumea întreagă prin rapiditatea lor. În doar câteva ore și, după cum înțelegem, fără nicio rezistență din partea Forțelor Armate ale acestei țări sud-americane, americanii l-au răpit pe președintele Nicolás Maduro împreună cu soția acestuia, care, în prezent, se află în detenție la New York.

Despre caracterul negociat al înlăturării liderului venezuelean vorbește nu doar lipsa de reacție a armatei, al cărei potențial în domeniul apărării antiaeriene, dotată cu armament rusesc, era privit, înainte de agresiune, ca un factor real de descurajare, dar și de faptul că de restul conducerii de la Caracas nu s-a atins nimeni. Mai mult decât atât, potrivit declarațiilor lui Donald Trump, după o discuție îndelungată cu Secretarul de Stat Marco Rubio, vicepreședinta Venezuelei, Delcy Rodríguez, a acceptat să coopereze pe deplin cu Washingtonul, ceea ce poate genera speculații cu privire la momentul în care au început asemenea contacte.

Reacțiile la acțiunile desfășurate de Washington în regiune au demonstrat acea scindare a Americii Latine pe care Statele Unite mizează în mod consecvent.

Liderii orientați spre Casa Albă, precum argentinianul Javier Milei, salvadorianul Nayib Bukele și președintele ales al Chile, José Antonio Kast, au susținut actul de agresiune armată împotriva unui stat suveran, în timp ce liderii de stânga din Columbia, Brazilia, precum și din Nicaragua și Cuba, tradițional ostile Washingtonului, au condamnat ferm cele întâmplate. În cazul Cubei, situația este ceva mai complicată decât simplele declarații politice despre imperialismul american și solidaritatea cu poporul venezuelean fratern.

Decizia Casei Albe de a ataca Venezuela și de a schimba prin forță puterea de la Caracas, dar și modul rapid în care SUA au reușit acest lucru fără pierderi de vieți omenești și tehnică militară, nu pot să nu provoace îngrijorare la Havana.

În primul rând, Cuba, a cărei infrastructură energetică scârțâie din toate încheieturile, riscă să se confrunte cu probleme și mai mari, deoarece nu va mai putea miza, de acum înainte, pe livrări de petrol venezuelean. Având în vedere depărtarea geografică a țării de aliați capabili să o sprijine, aceste condiții amenință cu destabilizare internă – economică și socială.

În al doilea rând, factorul Rubio, fiul unor emigranți cubanezi, neoconservator și de mult timp inamic al guvernelor de la Havana, Caracas și Managua, ar urma să joace, la rândul lui, un rol în înăsprirea ulterioară a poziției SUA față de acest stat insular.

În general, întrebarea privind cine ar putea fi următoarea țintă se ridică acum în toată amploarea ei.

La scurt timp după operațiunea împotriva lui Maduro, Trump a declarat că trebuie făcut ceva și cu Mexicul controlat de carteluri, iar Cuba a fost menționată la conferința de presă triumfală a conducerii politico-militare americane. Și mai înainte, în decembrie, președintele SUA a afirmat direct că, dacă președintele Columbiei nu „își vine în fire”, el va fi următorul. Pretextul: aceeași agendă antidrog folosită de SUA pentru a-l îndepărta de la putere pe Maduro. Chiar dacă gradul de popularitate al lui Gustavo Petro în rândul militarilor și disponibilitatea acestora de a-l apăra sunt discutabile, cel mai probabil scenariu este că Washingtonul va încerca să influențeze alegerile din 2026 și să aducă la putere forțe de dreapta tradițional favorabile Casei Albe. Mai ales că, pe durata recentului ciclu electoral din Honduras, Washingtonul a contribuit deja, prin sancțiuni și declarații, la victoria favoritului lui.

În sfârșit, efectul global al acțiunilor lui Trump împotriva Venezuelei ține de confruntarea americano-chineză. La scurt timp după publicarea Strategiei de securitate națională a SUA, în care a fost reafirmată poziția Washingtonului de menținere a status quo-ului în privința Taiwanului și a fost declarată o versiune înăsprită a doctrinei Monroe, Beijingul a prezentat propriul concept de politică externă față de America Latină. Document interpretat destul de larg ca un semnal din partea Chinei că nu are de gând să cedeze Casei Albe o regiune unde are interese comerciale și economice extinse.

În acest caz, Statele Unite au demonstrat că, de acum înainte, declarațiile și sprijinul politico-diplomatic acordat guvernelor latino-americane de către puteri din afara regiunii nu mai reprezintă un factor de descurajare.

Caracterul demonstrativ al acțiunilor Washingtonului a fost subliniat inclusiv de faptul că, încă din 2 ianuarie, Maduro s-a întâlnit, la Caracas, cu trimisul special al liderului chinez, Xi Jinping, pentru America Latină.

Astfel, SUA au dat de înțeles că s-a încheiat perioada în care America Latină nu s-a aflat în centrul atenției Washingtonului, iar prioritățile lui de politică externă erau concentrate pe Orientul Mijlociu. De acum înainte, cel puțin sub administrația Trump și a potențialilor lui succesori, puterile din afara regiunii interesate să implementeze în America Latină proiecte pe care Statele Unite le pot considera o amenințare la adresa securității lor naționale trebuie să fie pregătite să iasă din cadrul declarațiilor și să meargă mai departe în sprijinul guvernelor din regiune.