Politolog: După Venezuela și Groenlanda va urma Turcia

Olga FEDOROVA

Este greu de crezut că ultimii pași de politică externă întreprinși de Administrația Donald Trump împotriva Venezuelei, Groenlandei și Iranului vor deveni finale. Pe agenda președintelui SUA pot apărea noi obiective, precum Turcia, spre exemplu, este de părere politologului Ivan Starodubțev. Invitat al emisiunii „Contact total”, el a explicat că Turcia se află într-o stare de incertitudine strategică și sub o presiune crescândă din partea Washingtonului, în pofida statutului său de aliat NATO, relatează cotidianul Moskovski komsomoleț.

Potrivit expertului, administrația lui Donald Trump continuă să perceapă Turcia lui Erdoğan drept un partener problematic, fapt demonstrat de constantele îndemnuri de a rupe cooperarea energetică cu Rusia și de a renunța la sistemele anti-racheta S-400.

Starozubțev crede însă că principal scop al unei eventuale presiuni asupra Ankarei ar fi schimbarea statutului de care se beneficiază, în prezent, strâmtorile Bosfor și Dardanele, precum și renunțarea la Convenția de la Montreux, care reglementează navigația prin strâmtori.

Politologul a făcut o analiză detaliată a chestiunii privind controlului asupra strâmtorilor Mării Negre — Bosfor și Dardanelele — în calitatea lor de principal, dar și extrem de vulnerabil activ strategic al Turciei. El a reamintit că actualul regimul de navigație este reglementat de Convenția de la Montreux din 1936, care consfințește suveranitatea Ankarei asupra strâmtorilor, dar stabilește reguli clare pentru trecerea navelor militare ale statelor neriverane Mării Negre, limitând semnificativ prezența acestora în Marea Neagră.

După ce a început operațiunea militară specială, navele militare străine, precum cele ale SUA, Franței sau Marii Britanii, nu pot intra în Marea Neagră.

Acest regim reprezintă, în opinia expertului, o piatră istorică de încercare pentru Statele Unite. „Occidentul depune eforturi colosale pentru a distruge, într-un fel sau altul, regimul de care beneficiază strâmtorile”, a subliniat Starodubțev.

Pe de o parte, Convenția de la Montreux servește drept garanție de securitate pentru Turcia și statele riverane Mării Negre, iar pe de altă parte, acționează ca o barieră naturală care „încurcă în mod serios” marile flote occidentale, în primul rând cea americană, să intre de o manieră amplă și permanentă în bazinul Mării Negre.

În contextul politicii agresive și imprevizibile a administrației Trump, care, după cum au arătat exemplele Groenlandei, Venezuelei și Iranului, este gata să revizuiască orice statu-quo aparent intangibil, acest activ al Turciei apare deosebit de riscant.

„Cine a spus că, la un moment dat, în mintea lui Donald Trump nu se va declanșa ceva și în privința strâmtorilor?”, se întreabă retoric expertul.

Este vorba despre o potențială presiune americană menită fie să saboteze de facto Convenția (de exemplu sub pretextul „libertății navigației”), fie să ceară direct revizuirea ei în schimbul detensionării altor probleme din relațiile bilaterale. Astfel, în condițiile actuale și în fața unui aliat imprevizibil, strâmtorile, ce reprezintă fundamentul suveranității Turciei și al rolului ei regional, se transformă și în principalul ei călcâi geopollitic al lui Ahile.

În aceste condiții, a concluzionat expertul, pentru Ankara esențial este să mențină un echilibru rațional în relațiile atât cu Occidentul, cât și cu Moscova, pentru care Turcia rămâne un consumator cheie de resurse energetice și un partener strategic în regiune.

După cum a declarat pentru MK expertul militar Vasili Dandîkin, Trump va acționa în maniera lui verificată a diplomației forței și a tranzacțiilor și nu va intra în subtilitățile dreptului internațional.

— Un deznodământ lipsit de criză este aproape imposibil în acest caz. Situația va evolua pe muchie de cuțit, iar cea mai bună ieșire ar fi nu revenirea la statu-quo, ci menținerea crizei într-o fază „rece”, de negociere, fără a se ajunge la un conflict fierbinte.

Totuși, este aproape imposibil de imaginat că Washingtonul să renunțe de tot la încercările lui de a exercita presiuni asupra acestui regim, având în vedere actuala doctrină de politică externă a SUA. Dar este la fel de greu de imaginat că Ankara va capitula în tăcere.

De aceea, cel mai probabil scenariu este un „război hibrid” de durată, epuizant și extrem de periculos în jurul Convenției de la Montreux. Un război ce se va desfășura simultan pe mai multe planuri.

În plan juridic și diplomatic, SUA și cei mai apropiați aliați ai lor vor demara o campanie de discreditare a Convenției pe motiv că este „depășită”. Se vor înteți incidentele de trecere „nevinovată” a navelor NATO, care vor testa și interpreta la limită regulile. Turcia se va afla în rol de „vameș” acuzat constant fie de exces de strictețe, fie de favorizarea Rusiei.

În instituțiile internaționale, Moscova și Ankara vor fi nevoite să ducă o continuă luptă diplomatică pentru a bloca orice inițiativă de revizuire a regimului de navigație.

În plus, va crește presiunea asupra Turciei: noi amenințări cu sancțiuni, înghețarea programelor de cooperare militară, susținerea opoziției interne, care poate critica autoritățile pentru că poartă o „confruntare excesivă cu Occidentul”. La rândul ei, Rusia va folosi toate pârghiile ei economice și energetice pentru ca Ankarei să-i fie dezavantajos, din punct de vedere material, să meargă la concesii. Turcia se va transforma într-un câmp al negocierilor totale.

Cred că Marea Neagră va deveni o arenă pentru demonstrații permanente de forță. Frecvența și amploarea exercițiilor NATO la intrarea în strâmtori și ale Rusiei în bazinul mării vor fi greu de deosebit de pregătirile pentru un conflict real. Se va crea un cerc vicios: fiecare pas de consolidare a forțelor de o parte va provoca o consolidare asimetrică de cealaltă parte. Riscul unui incident, al unei confruntări sau al unei erori fatale va crește exponențial.

— Cu alte cuvinte, Convenția de la Montreux nu va rezista?

— Cred că rezultatul luptei care se va întinde pe ani de zile va deveni nu o anulare formală a Convenției de la Montreux, ci erodarea ei. Regimul de navigație ar putea rămâne pe hârtie, dar în practiică vor apărea tot mai multe excepții de la reguli, ”cazuri speciale” și precedente, care vor crea o zonă gri.

Controlul efectiv al Turciei va slăbi, iar dreptul ei suveran va fi zilnic contestat. Rusia va răspunde cotinuând să militarizeze Crimeea și, posibil, prin desfășurarea de arme nucleare tactice în regiune, ca mijloc de descurajare. Adică situația va evolua nu ca o criză singulară, ci ca o erodare cronică, gestionabilă, dar extrem de dureroasă a întregului sistem de securitate al Mării Negre.

Echilibrul nu se va mai baza pe încredere și tratate, ci pe un fragil echilibru al fricii reciproce și pe înțelegerea faptului că o confruntare directă i-ar distruge pe toți. Strâmtorile vor rămâne o mină geopolitică neexplodată, dar veșnic mocnind.