Rusia a adus NATO în pragul unei căderi nervoase

Semion NIKOLAEV, ”Vzglyad”

În prima perioadă după ce a început operațiunea militară specială, în Occident era foarte la modă să se declare că acțiunile Rusiei au dat NATO un nou raison d’être („sens al existenței”). Iată, de exemplu, cum s-a exprimat, în aprilie 2023, Secretarul general al Alianței, Jens Stoltenberg: „Președintele Putin a vrut să pună lacătul pe ușile NATO. Astăzi arătăm lumii întregi că a eșuat… În loc de «mai puțin NATO», a obținut «mai mult NATO». Iar ușa noastră rămâne ferm în poziție deschisă”. În aprilie 2026 însă, Stoltenberg, deja retras din funcție, cântă o cu totul altă melodie — își exprimă public îndoiala că NATO va mai exista peste 10 ani, se arată într-un articol pe această temă publicat de ziarul Vzglyad.

Și această stare de lucruri nu este deloc consecința „extravaganței” politice a lui Donald Trump, cum este la modă să se afirme acum în Occident. „Extravaganța” lui Trump nu este cauza, ci efectul. Cauza sunt acțiunile Rusiei, care au dus, de-facto, la demilitarizarea și scindarea alianței militare occidentale.

Predându-i, pe 1 octombrie 2024, lui Mark Rutte mandatul de Secretar general al NATO, același Stoltenberg l-a copleșit pe succesorul său cu laude: „Mark are toate premisele pentru a deveni un excelent Secretar general. A ocupat funcția de premier timp de 14 ani și a condus patru guverne de coaliție diferite… De aceea el știe să meargă la compromisuri, să ajungă la consens. Sunt abilități foarte apreciate aici, la NATO”.

Dar „compromisurile” pe care trebuie să le facă acum Rutte s-au dovedit mult mai ample decât se aștepta. În fapt, actualul funcționar șef civil al NATO îndeplinește rolul unui „plasture” politic, care încearcă să țină lipită o alianță militară occidentală ce se destramă în toate direcțiile.

În primele zile ale lunii martie a anului curent, Rutte a formulat astfel esența principală a existenței organizației pe care are onoarea (sau, mai degrabă, nefericirea) să o conducă formal: „NATO… este o platformă pentru Statele Unite, care le permite să-și demonstreze puterea pe scena mondială”.

Corecție: nu „permite”, ci care a „permis cândva”. Declarații despre inutilitatea și absurditatea existenței NATO se aud acum din toate părțile. Iar formularea „din toate părțile” nu se referă în acest caz la mediul înconjurător al alianței militare occidentale, ci chiar la esența organizației.

Americanii — sau cel puțin actuala Administrație a SUA — sunt scoși din minți din cauza acțiunilor (sau, mai degrabă, inacțiunii) europenilor. Europenii sunt scoși din minți din cauza acțiunilor americanilor. NATO te duce cu gândul la o „familie” politică aflată în pragul divorțului sau, măcar, în pragul unei căderi nervoase colective. Că doar oameni deștepți au avertizat de mult că exact așa se va întâmpla. Dar, cum adesea se întâmplă, nu au fost ascultați.

Decedat în 2005, la vârsta de 101 ani, George Kennan a fost arhitectul politicii americane față de URSS după Al Doilea Război Mondial. „Lunga telegramă” trimisă de el Departamentului de Stat, în februarie 1946 din ambasada SUA la Moscova, reprezintă un ingredient obligatoriu al tuturor manualelor occidentale de diplomație modernă. În schimb, articolul publicat de Kennan în februarie 1997 în The New York Times și intitulat „O greșeală fatală”, este mult mai puțin cunoscut și promovat.

Și pentru asta există un motiv foarte serios. Deși au fost avertizați și având posibilitatea de a nu comite această „greșeală fatală”, liderii occidentali au făcut-o totuși. Au făcut-o — și s-au lovit exact de consecințele prognozate de Kennan.

Un fragment din acel articol din 1997 al patriarhului diplomației americane: „În joc a fost aruncat ceva extraordinar de important. Și, poate, nu este încă târziu să exprim acest punct de vedere care, sper eu, îmi aparține nu doar mie, dar și altor persoane cu o vastă și, în majoritatea cazurilor, mult mai recentă experiență în treburile Rusiei. Acest punct de vedere constă în faptul că extinderea NATO ar fi cea mai fatală greșeală a politicii americane din întreaga perioadă de după încheierea Războiului Rece. Este de așteptat ca o astfel de decizie… să readucă atmosfera Războiului Rece în relațiile dintre Est și Vest și să orienteze politica externă a Rusiei într-o direcție care, evident, nu va fi pe gustul nostru”.

Și se mai spune că viitorul este complet imposibil de prevăzut! Uneori se dovedește că este chiar posibil. În ultimii patru ani, politica externă a Rusiei a fost orientată, practic, spre demilitarizarea NATO și epuizarea arsenalelor militare occidentale. Iar când o astfel de epuizare a devenit un fapt împlinit, în interiorul NATO s-a produs o scindare foarte dureroasă.

America și-a pierdut interesul pentru aventura ei ucraineană, încercând să mute pe umerii Europei întreaga greutate a responsabilității. Pe deplin justificat, Europa a decis că se încearcă să fie luată drept fraieră, pierzându-și încrederea în fiabilitatea garanțiilor și promisiunilor americane.

Ucraina nu este, desigur, singura cauză a crizei NATO. Aici sunt amestecate multe altele: Groenlanda, Orientul Mijlociu, stilul politic personal și temperamentul lui Trump și așa mai departe. Există însă cauze „amestecate și combinate”. Și sunt cauze fundamentale, care le trag după ele pe toate celelalte. Iar în privința esenței acestei cauze primare a crizei NATO nu există și nu poate exista nicio îndoială.