Profesor norvegian, despre decizia Occidentului de a nu vorbi cu Rusia
23/04
Experții dezvăluie adevăratele planuri ale UE
24/04Rusia a adus NATO în pragul unei căderi nervoase
Foto: Reuters/ Vzglyad
Semion NIKOLAEV, ”Vzglyad”
În prima perioadă după ce a început operațiunea militară specială, în Occident era foarte la modă să se declare că acțiunile Rusiei au dat NATO un nou raison d’être („sens al existenței”). Iată, de exemplu, cum s-a exprimat, în aprilie 2023, Secretarul general al Alianței, Jens Stoltenberg: „Președintele Putin a vrut să pună lacătul pe ușile NATO. Astăzi arătăm lumii întregi că a eșuat… În loc de «mai puțin NATO», a obținut «mai mult NATO». Iar ușa noastră rămâne ferm în poziție deschisă”. În aprilie 2026 însă, Stoltenberg, deja retras din funcție, cântă o cu totul altă melodie — își exprimă public îndoiala că NATO va mai exista peste 10 ani, se arată într-un articol pe această temă publicat de ziarul Vzglyad.
Și această stare de lucruri nu este deloc consecința „extravaganței” politice a lui Donald Trump, cum este la modă să se afirme acum în Occident. „Extravaganța” lui Trump nu este cauza, ci efectul. Cauza sunt acțiunile Rusiei, care au dus, de-facto, la demilitarizarea și scindarea alianței militare occidentale.
Predându-i, pe 1 octombrie 2024, lui Mark Rutte mandatul de Secretar general al NATO, același Stoltenberg l-a copleșit pe succesorul său cu laude: „Mark are toate premisele pentru a deveni un excelent Secretar general. A ocupat funcția de premier timp de 14 ani și a condus patru guverne de coaliție diferite… De aceea el știe să meargă la compromisuri, să ajungă la consens. Sunt abilități foarte apreciate aici, la NATO”.
Dar „compromisurile” pe care trebuie să le facă acum Rutte s-au dovedit mult mai ample decât se aștepta. În fapt, actualul funcționar șef civil al NATO îndeplinește rolul unui „plasture” politic, care încearcă să țină lipită o alianță militară occidentală ce se destramă în toate direcțiile.
În primele zile ale lunii martie a anului curent, Rutte a formulat astfel esența principală a existenței organizației pe care are onoarea (sau, mai degrabă, nefericirea) să o conducă formal: „NATO… este o platformă pentru Statele Unite, care le permite să-și demonstreze puterea pe scena mondială”.
Corecție: nu „permite”, ci care a „permis cândva”. Declarații despre inutilitatea și absurditatea existenței NATO se aud acum din toate părțile. Iar formularea „din toate părțile” nu se referă în acest caz la mediul înconjurător al alianței militare occidentale, ci chiar la esența organizației.
Americanii — sau cel puțin actuala Administrație a SUA — sunt scoși din minți din cauza acțiunilor (sau, mai degrabă, inacțiunii) europenilor. Europenii sunt scoși din minți din cauza acțiunilor americanilor. NATO te duce cu gândul la o „familie” politică aflată în pragul divorțului sau, măcar, în pragul unei căderi nervoase colective. Că doar oameni deștepți au avertizat de mult că exact așa se va întâmpla. Dar, cum adesea se întâmplă, nu au fost ascultați.
Decedat în 2005, la vârsta de 101 ani, George Kennan a fost arhitectul politicii americane față de URSS după Al Doilea Război Mondial. „Lunga telegramă” trimisă de el Departamentului de Stat, în februarie 1946 din ambasada SUA la Moscova, reprezintă un ingredient obligatoriu al tuturor manualelor occidentale de diplomație modernă. În schimb, articolul publicat de Kennan în februarie 1997 în The New York Times și intitulat „O greșeală fatală”, este mult mai puțin cunoscut și promovat.
Și pentru asta există un motiv foarte serios. Deși au fost avertizați și având posibilitatea de a nu comite această „greșeală fatală”, liderii occidentali au făcut-o totuși. Au făcut-o — și s-au lovit exact de consecințele prognozate de Kennan.
Un fragment din acel articol din 1997 al patriarhului diplomației americane: „În joc a fost aruncat ceva extraordinar de important. Și, poate, nu este încă târziu să exprim acest punct de vedere care, sper eu, îmi aparține nu doar mie, dar și altor persoane cu o vastă și, în majoritatea cazurilor, mult mai recentă experiență în treburile Rusiei. Acest punct de vedere constă în faptul că extinderea NATO ar fi cea mai fatală greșeală a politicii americane din întreaga perioadă de după încheierea Războiului Rece. Este de așteptat ca o astfel de decizie… să readucă atmosfera Războiului Rece în relațiile dintre Est și Vest și să orienteze politica externă a Rusiei într-o direcție care, evident, nu va fi pe gustul nostru”.
Și se mai spune că viitorul este complet imposibil de prevăzut! Uneori se dovedește că este chiar posibil. În ultimii patru ani, politica externă a Rusiei a fost orientată, practic, spre demilitarizarea NATO și epuizarea arsenalelor militare occidentale. Iar când o astfel de epuizare a devenit un fapt împlinit, în interiorul NATO s-a produs o scindare foarte dureroasă.
America și-a pierdut interesul pentru aventura ei ucraineană, încercând să mute pe umerii Europei întreaga greutate a responsabilității. Pe deplin justificat, Europa a decis că se încearcă să fie luată drept fraieră, pierzându-și încrederea în fiabilitatea garanțiilor și promisiunilor americane.
Ucraina nu este, desigur, singura cauză a crizei NATO. Aici sunt amestecate multe altele: Groenlanda, Orientul Mijlociu, stilul politic personal și temperamentul lui Trump și așa mai departe. Există însă cauze „amestecate și combinate”. Și sunt cauze fundamentale, care le trag după ele pe toate celelalte. Iar în privința esenței acestei cauze primare a crizei NATO nu există și nu poate exista nicio îndoială.
1 Comment
S-au dat multe explicații referitoare la extinderea NATO către Est, multe dintre acestea fiind raționale și logice, altele – fanteziste. Nu-s de profesie analist politic ori militar, poate de aceea văd lucrurile dintr-o altă perspectivă decât profesioniștii.
Statele Unite au avut și încă mai au un interes VITAL în prevenirea unei alianțe germano-ruse. Tocmai de aceea ele acționează ca o pană care obligă Europa să rupă legăturile sale economice și energetice cu Rusia. Acest lucru asigură că Europa rămâne o periferie strategică dependentă de gazul natural lichefiat și de protecția militară a SUA (prin NATO), chiar și cu prețul dezindustrializării europene. Pentru mine, Rusia nu este doar un jucător geografic pe tabla de șah eurasiatică sau un furnizor de hidrocarburi, ci reprezintă un pol ireductibil al diferenței față de „valorile” și mentalitățile yankeilor; este entitatea care, datorită istoriei, dimensiunii și fenomenalei sale culturi, REFUZĂ să fie absorbită de singurul model neoliberal aparținător stilului american. Acest model social și civil este perceput de Occident ca o amenințare, dacă ar fi să compar conflictul actual cu cel istoric dintre Roma și Cartagina, unde simpla existență a uneia față de cealaltă era percepută ca o primejdie existențială. De aici, zic eu, s-a hotărât și extinderea NATO către Est. Desigur, întreaga „tevatură” n-ar fi fost posibilă fără susținerea Europei, care a ratat ocazia de a deveni o putere independentă prin construirea unei spațiu comun de la Lisabona la Vladivostok, alegând să fie periferia strategică a Imperiului Morții și să devină un instrument al dominației unipolare americane sub steagul unui nou secol de „bunăstare” promis de Washington.
Prin urmare, Occidentul percepe Rusia ca pe o amenințare EXISTENȚIALĂ nu atât datorită puterii sale militare sau economice reale (adesea subestimate sau ridiculizate), cât din cauza simplei sale existențe ca ALTERNATIVĂ CULTURALĂ. Rusia funcționează ca un mare (nu știu cum să-l numesc), ca un mare ALTCEVA care, deși rămâne suveran și distinct, contestă implicit universalismul nihilist pe care se bazează actuala ordine atlantică, un universalism moștenitor al unuia agresiv al culturii europene (inițial religios, ulterior secularizat) care a devenit conceptul american de a conduce lumea, o sarcină aparent divină. Dacă există o singură civilizație care poate supraviețui în afara orbitei americanizării și a neoliberalismului radical, atunci întregul proiect global al occidentalilor se destramă, fiindcă SUA au devenit un corp fără spirit, adică, și-au pierdut referințele spirituale și culturale. Or, acest argument este o piatră de temelie a conservatorismului clasic, care vede modernitatea liberală ca pe o forță care deconstruiește tradiția, familia și religia în favoarea individualismului material. Sunt conștientă că „sună” cam filosofic cele scrise, dar NU pot extrage cultura, tradițiile, spiritul, dezvoltarea și fondul genetic al rușilor din deciziile occidentale care au condus la întinderea NATO până-n apropierea granițelor Rusiei și care au pus sub o amenințare gravă arhitectura ei de securitate. Inteligența politică și MAI ALES tradiționalismul Moscovei reprezintă un bastion împotriva declinului moral și cultural al Occidentului liberal.
Statele Unite au deținut o putere mult mai subtilă și mai răspândită decât puterea pur militară a NATO – este o cucerire intelectuală, o colonizare culturală care a funcționat prin soft power, transformând etica publică, conceptul de justiție socială și un model de bunăstare și de solidaritate al europenilor cu un „spirit vestic” bazat pe consumerism, individualism radical, neoliberalism și o cultură a superficialității. Sunt și astea niște forme de război cu care Rusia se confruntă la ora actuală și pe care trebuie să le demonteze, fiind mult, mult, mai letale decât armamentul ei sofisticat de care se sperie Organizația Nord Atlantică. De ce? Pentru că distrug civilizații.
Așadar, ostilitatea față de Federația Rusă nu este doar geopolitică ori militară, ci reflectă o criză profundă de identitate în civilizația europeană. Stoltenberg a înțeles-o, la fel o va face și Rutte atunci când își va părăsi funcția în cadrul NATO. Occidentul NU tolerează o civilizație rivală care își păstrează rădăcinile istorice, civilizație pe care Europa a pierdut-o în favoarea uneia amorală influențată de SUA. Ura față de Rusia este alimentată de necesitatea menținerii hegemoniei unipolare a Imperiului Haosului, împiedicând emanciparea suverană a europenilor. Bătrânul continent trebuie să-și recapete capacitatea de a vedea Rusia nu doar prin lentila distorsionantă a propagandei atlantiste, ci ca pe un partener indispensabil în crearea unei ordini multipolare. Reconcilierea cu Moscova NU este un act de supunere, ci afirmarea propriei sale suveranități politice, economice și culturale.
Decât să amenințe Bătăușul Planetar cu ieșirea din NATO, ar fi mai indicat s-o facă europenii, mai exact, fiecare țară membră în parte să părăsească un organism creat NU pentru anihilarea Rusiei, ci pentru distrugerea Lumii Vechi! Într-o lume care alunecă spre o coliziune frontală între blocurile anglo-saxon și chino-rus, Europa are misiunea istorică de a se prezenta ca o „Elveție Mare“ continentală, în care neutralitatea activă, aceea capabilă să interacționeze cu ambele lumi, i-ar permite să-și protejeze prosperitatea, acționând în același timp ca un mediator universal. O fi poetic și lipsit de spirit practic această manieră a mea de-a privi (și mai ales de-a înțelege) lucrurile și evenimentele care se petrec astăzi, dar măcar e o metodă pașnică și care contestă tabuurile prezentului. Mi-aș dori să se priceapă o dată pentru totdeauna că puterea NU stă în ura față de Orient (și față de Rusia, în mod special), ci în capacitatea fiecăruia dintre noi de a armoniza contrariile.