Alexandr Blok. Sciții. Poem

Poezia a fost scrisă în ianuarie 1918 — pe fondul revoluției și al negocierilor de la Brest-Litovsk. În esență, este un manifest plin de pasiune și un apel politic. Oricât de paradoxal ar părea, după mai bine de o sută de ani, în contextul evenimentelor de astăzi, poezia sună cât se poate de actuală.

Despre ce este vorba în poem? Rusia ca „sciții”. Blok identifică, în mod metaforic, Rusia cu vechii sciți — un popor sălbatic, puternic, spontan. Astfel, el subliniază natura deosebită a țării: aceasta nu este „europeană” și nici „asiatică” în sensul obișnuit, ci una de graniță, care unește două lumi.

Poezia este construită ca o adresare directă către „lumea veche” (Occidentul). Ea conține atât o mustrare pentru aroganță și rapacitate, cât și o reamintire a faptului că Rusia a fost timp de secole „scutul dintre hoarda mongolă și Europa”.

Poetul pune Europa în fața unei alegeri: fie calea fraternității și a cooperării cu Rusia, fie o ciocnire care amenință cu o catastrofă pentru toți. De aici provin versurile aspre și contrastele: de la propunerea „la ospățul frățesc” până la avertismentul privind forța distrugătoare.

Rusia la Blok este o enigmă pe care Occidentul nu o poate desluși: „Rusia — Sfinx. Bucurându-se și jelitând, și îmbibată de sânge negru, ea te privește atât cu ură, cât și cu iubire”.

Despre semnificația poemului. Interpretarea istorico-filosofică a rolului Rusiei. Blok formulează ideea de „civilizație de graniță”: Rusia nu este periferia Europei, ci o forță autonomă, o verigă de legătură și, în același timp, o barieră între Est și Vest. Această linie de gândire se regăsește în ideile lui Tiutchev, Soloviev și în concepțiile eurasiatice ulterioare.

Textul redă tensiunea anilor 1917–1918: senzația unei rupturi istorice, teama de haos și speranța că forțele naturii pot fi canalizate într-o direcție constructivă.

Din punct de vedere al originalității genului, „Sciții” reprezintă o combinație rară între odă, pamflet politic și profeție. Ritmul energic, anaforele („Noi iubim totul…”, „Noi ne amintim totul…”) și antitezele bruște („Sunteți destui. Noi – nesfârșit puhoi”) creează efectul unui strigăt de luptă.

Poezia a devenit unul dintre cele mai discutate texte ale epocii sale: a fost interpretată atât ca un îndemn revoluționar, cât și ca o avertizare adresată Occidentului, precum și ca o expresie a „elementului rus”. Ea este de actualitate astăzi, atunci când se vorbește mult despre relațiile dintre Rusia și Europa.

Sciții

de Alexandr BLOK

Panmongolism! Deșii sălbatic nume
Aurul mi-i de dânsul mângâiat.

Vladiimir Soloviov

Sunteți destui. Noi – nesfârșit puhoi.
Cercați: ne-om măsura cu vrăjmășie!
Asiați suntem, cu sânge scit în noi,
Cu ochi pieziși și plini de lăcomie!

Voi veacuri vreți, noi vrem un singur ceas.
Supuși ca robii fără de prihană,
Cu scutură-n mână, pavăză-am rămas
Între mongoli și rasa europeană!

Pe nicovală veacuri ați bătut,
N-ați auzit tunând lavina
Și-un basm al prăbușirii v-a părut
Și Lisabona și Messina.

Voi veac de veac priveați spre Răsărit,
Ați strâns aici, la noi, mărgăritare;
Visați, râzând, doar tunul ațintit
Spre noi cu țeava-i neagră, lucitoare.

Sorocul a venit. Năpasta-i grea.
Din aripi bat obide blestemate,
Și într-o zi nimic n-o rămânea
Din noii voștri Poestumi poate!

O, lume veche! N-ai pierit. Pe chip
Văd că mai porți durerea și-ntristarea.
Oprește-te – nțeleaptă, ca Oedip,
În fața Sfinxului, dezleagă ghicitoarea.

Rusia-i Sfinxul. Triumfând amar,
Un sânge aprig varsă în neștire.
În ochii tăi privește iar și iar,
Cu ochii ei de ură și iubire!

Așa cum noi iubim, cu-adevărat,
Nimeni din voi, demult, nu mai iubește.
Ce-i dragostea pesemne c-ați uitat:
Ea mistuie, ucide, pârjolește!

Ni-i totul drag: al datei rece sens,
Ni-s dragi dumnezeieștele vedenii,
Noi înțelegem spiritul francez
Și sumbrele, germanicele genii…

Noi știm infernul străzii din Paris,
Veneția cețoasă știm prea bine –
Miresme de lămâi pe-un țărm de vis,
Și Kolnul plin de fum și de ruine…

Ni-i dragă plăsmuirea cărnii vii,
Duhoarea morții nu ne înspăimântă.
Ce vină-avem, cumva, de-o pârâi
Scheletul vostru-n laba noastră blândă?

Noi ne-am desprins să ținem de dârlogi
Sirepi focoși, gonind pe deșelate.
În zbor năprasnic să-i lăsăm ologi,
Supusa sclavă să ne-asculte-n toate…

Veniți la noi! Războiu-n minte-i viu!
Veniți! Vă-ntindem pașnicile brațe!
În teacă paloșul! – cât nu e prea târziu –
Veniți, tovarăși, vom trăi ca frații!

De nu, să știți, că nici nu ne-ar păsa!
Putem cunoaște perfidia-ntreagă!
Și veac de veac amar v-ar blestema
Urmașii voștri slabi și storși de vlagă!

Vom rătăci prin codrul secular,
Lăsând Europa voastră lăudată.
Vom sta deoparte. Ne-om întoarce iar
Spre voi cu mutra noastră asiată.

Porniți acum, porniți către Ural!
Veniți! Spre luptă calea-i netezită!
Mașini cu duh de calcul intergral
Bătându-te cu hoarda necioplită!

Dar pentru voi nicicând nu vom fi scut,
Vom sta tăcuți și n-om cădea ostatici!
Doar vom privi măcelul început
Cu ochii noștri tătărești, sălbatici!

Nu ne-om clinti când fiorosul Hun
Va scotocii pe morți în buzunare,
Și cai mânând în sfânt locaș străbun,
Pe frații albi i-o pune în frigare!

O, lume veche, iarăși îți vorbesc.
Te chem acum! E cea din urmă oară!
La trudă, pace, la ospăț frățesc
Te-mbie lira mea barbară!

30 ianuarie 1918

Traducerea M. Djentemirov și M. Calmicu
Din volumul Alexandr Bloc. Versuri alese. 1956