Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXVI): Primele semne de dezamăgire

Timp, înainte!                                                                                                                                                                                                                                             Valentin Kataev

Nu deodată, ci încetul cu încetul am început să simt o anumite dezamăgire faţă de starea de lucruri care domnea atunci în România. Ca și când vedeam o linie invizibilă de demarcație, care, în mod artificial, mă separa pe mine de români, o linie trasă de acea lege idioată privind contactele cetățenilor români cu străini, care cerea ca românii să obţină în prealabil aprobare din partea șefilor lor nemijlociți pentru asemenea contacte. Mai mult, aveau datoria să le prezinte și raportul privind subiectele discutate cu străinii. Vroiam, de pildă, să mă întâlnesc cu cei cu care m-am împrietenit deja ba în timpul călătoriilor mele de scurtă durată în România, ba la Moscova, în timpul călătoriilor lor acolo, însă un singur gând despre neplăcerile legate de acea lege pe care le pot atrage asemenea întâlniri pe capul unuia sau altuia dintre prietenii mei români îmi oprea mâna pregătită deja să formeze un număr de telefon. Așa ceva nu a existat în URSS a acelor vremuri, iar dacă existau niște îngrădiri, acestea îi vizau, în schimb, pe străinii cărora le era interzisă vizitarea unor orașe ”închise” care găzduiau industria de apărare. Dar Ceaușescu nu mai avea nevoie de modelele și experiențele sovietice, el a vrut să construiască socialismul specific românesc, ”multilateral dezvoltat” și în anumite privințe a reușit acest lucru, dar în altele, după cum s-a văzut, nu prea…

Idioțenia stării de lucruri de atunci (erau și altele care au început să se adune, de pildă, prezența exagerată a securității, din ce în ce mai simțită în viața cotidiană), s-a văzut deosebit de clar imediat după căderea regimului Ceaușescu în decembrie 1989, când românii (dar și eu) s-au simțit descătușați și au început să respire liber…

Prin urmare, cu Laurențiu Ulici și Aurel Dragoș Munteanu m-am văzut abia în martie 1977, după cutremur, când a apărut o iluzie scurtă că regimul ar putea să se relaxeze un pic. Dar, până atunci, mediul meu principal de comunicare îl constituiau colegii mei ruși acreditați la București, personalul Ambasadei noastre și al Reprezentanței Comerciale, precum și vecinii din blocul în care locuiam, tot străini.

De partea lui Denikin

Uneori vizitam Clubul sovietic, care se afla pe Șoseaua Kiseleff, alături de un magazin pentru diplomați, să văd ba un film sovietic, ba un concert. La club, am cunoscut pe un bătrânel cu o figură nobilă și blândă. Îl chema Konstantin Ivanovici Gaghelev și se zvonea despre el că ar fi fost ofițer alb și ar fi luptat de partea generalului Denikin.

Konstantin Ivanovici era fondatorul și conducătorul unei orchestre de copii. Orchestră compusă din instrumente populare ruseşti, precum domra (un fel de mandolină, cu trei coarde), balalaica, domra-alt, domra-bas plus baian (un acordeon rusesc, cu butoane). Exact într-o asemenea orchestră cântasem și eu cândva, pe timpul școlii, în orașul meu natal, Noghinsk. Din acest motiv, ne-am apropiat repede cu Konstantin Ivanovici. Veneam la el la club după ce termina repetițiile cu copiii și îmi relata povestea vieții sale.

Așa am aflat că Konstantin Ivanovoci s-a născut la Harkov. În timpul Războiului Civil, fiind student al universității din Harkov a fost mobilizat în armata albă a generalului Anton Denikin, care s-a luptat împotriva bolșevicilor. Chiar în primele zile după mobilizare, trecând de-a lungul unei garnituri militare de tren a auzit dintr-unul din vagoane răsunând muzica – cânta orchestra de instrumente populare. I-a spus ofițerului său că este și el specialist în această artă, chiar a terminat liceul muzical. După aceea fost inclus în componența orchestrei și tot războiul asta a făcut, cânta la domra-prima (un fel de vioara întâi dintr-o orchestră simfonică)), la un moment dat preluând și conducerea orchestrei. Practic, după spusele sale, nu a participat niciodată la acțiuni militare, practic, n-a tras niciun glonț…

După înfrângerea și evacuarea armatei albe din Crimeea, a ajuns cu vaporul în Turcia, la Gallipoli, unde s-a format un lagăr de militari ruși. De aici au început să plece care la Paris, care la Belgrad, care încotro. Gaghelev a nimerit la Constanța, cu un vas. Acolo a cunoscut cu o fată, o mulatră, cu care s-a căsătorit în curând și a rămas la Constanța. În anii ’30, împreuna cu alți ruși care s-au rătăcit în România, s-a înrolat în secția românească a Uniunii Militare Ruse (ROVS) al cărei scop a fost lupta cu regimul comunist din URSS. De asemenea, scria în presa emigrației ruse și scria bine.

În anii celui de-al doilea război mondial, o mare parte a soldaților și ofițerilor din ROVS au luptat de partea coaliției antihitleriste, în Franța, Iugoslavia, a participat la debarcarea din Normandia… Konstantin Ivanovici a lucrat la o uzină din București. Însă, după venirea Armatei Roșii în România, zile întregi a fost interogat de serviciile speciale sovietice, ”Smerș” și NKVD. În sfârșit, nedescoperind în viața și biografia lui nimic criminal, din punctul lor de vedere, i-au propus să lucreze la clubul ofițerilor sovietici, să organizeze și acolo o orchestră de coarde rusească…

Neîmpliniri

Îmi aduc aminte că atunci, în a doua jumătate a anilor ’70, era în toi o campanie internațională împotriva lui Mihail Șolohov, laureat al Premiului Nobel, a cărui paternitate ca autor al romanului ”Pe Donul liniștit” era pusă sub semnul îndoielii. Konstantin Ivanovici a scris un articol-pamflet în apărarea marelui scriitor, respingând toate atacurile și născocirile ticăloase. Ca om care a văzut cu ochii săi toate ororile războiului civil, poate avea ce să spună cu acest prilej. Mi-a citit fragmentele întregi din acest articol și a trebuit să constat că erau scrise cu un limbaj rusesc foarte frumos și suculent. Vroia să trimită acel articol la ”Literaturnaia Gazeta”, la Moscova, pentru a fi publicat, dar tot introducea acolo pasaje noi, tot își corecta și șlefuia textul. Mi s-a părut că îi place nu atât publicarea articolului, cât însuși proces de lucru asupra lui. A mai avut și povestiri scrise de el și nepublicate. Așa a fost soarta acestei generații de emigranți ruși, plină de înfrângeri, privațiuni, umilințe și neîmpliniri. O soartă tragică, la urma urmei…

Konstantin Ivanovici a mai trăit câțiva ani și a murit în anii ’80, după ce deja îmi terminasem mandatul de corespondent în România și mă întorsesem la Moscova.

Cu stingerea lui a dispărut și orchestra de copii de la clubul sovietic, ca și când bătrânul Konstantin Ivanovici a luat cu el în mormânt toate cântecele rusești pe care cu el au învațat să le cânte copiii săi orchestranți…

Undeva, printre hârtiile mele la Moscova, există și un carnet cu notițele mele detaliate despre Gaghelev. Sper că le găsesc și mai completez ceea ce am scris aici…

(Va urma)