Gherman Gref: Să nu minți, să nu furi, să nu fii leneș

Cu ocazia aniversării sale de 55 de ani, Gherman Gref, președintele celei mai mari bănci din Rusia, ”Sberbank” a acordat un interviu agenției TASS în care a vorbit despre datorii, activitate filantropică, curse de mașini și multe altele.

– Dați bani împrumut?

– ”Sberbank”, da, fără îndoială. Creditele reprezintă cea mai importantă componentă a activității noastre de zi cu zi. Eu personal, nu. De mult nu mai dau bani împrumut.

– Nici chiar prietenilor?

– Prietenilor în primul rând. Pentru a nu complica relația. Cândva se mai întâmpla să dau împrumut, iar de câteva ori am împărțit tot ce aveam, dar banii nu mi-au fost restituiți, iar persoanele respective continuau să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E neplăcut, desigur. Nu de bani mi-a părut rău, m-a surprins o atitudine care nu se înscrie în sistemul meu de coordonate. Nu puteam să-mi imaginez, cum să iei și să nu dai înapoi. Fie nu promiți, fie nu te face de râs, fie respectă cuvântul dat. Cu timpul am început să fiu mai răbdător, mai înțelegător, dar mulți ani nu am mai dat bani nimănui. Mai precis: în mod regulat îi ajut pe cei care au ajuns într-o situație de viață dificilă, dar nu aștept ca banii să-mi fie restituiți.

– Cu alte cuvinte, dăruiți.

– Nu mizez pe restituire, asta e ideea. Dau și uit. E mai simplu și, probabil, mai corect. Dacă sunt suspiciuni, prefer să spun ”nu” de la bun început.

– Fără explicații?

– După cum știți, să mă eschivez spunând că nu am bani, îmi este greu. Oricum nu mă vor crede. De aceea spun deschis că trebuie să îmi spună pentru ce au nevoie de bani.

Așa a fost la noi în familie dintotdeauna: ți-a dat Dumnezeu – împarte cu ceilalți și noi mereu facem acte de caritate.

– Cât?
Aș putea să indic o sumă aproximativă, dar nu merită să fie publicată. Cu mijloace proprii susținem proiecte de educație. În primul rând, alături de câțiva colaboratori ajutăm la ”Horoșkola” (un gimnaziu privat din Moscova la care se învață peste 800 de elevi – n.r.). Plus alte cazuri punctuale, pe care le dezbatem în familie.

Pentru că a venit vorba, ”Sberbank” are grijă de peste 160 de case de copii. Merg acolo nu doar cu familie, dar și cu coelgii. Stabilim o zi liberă și plecăm toată echipa. De obicei, sâmbăta. Cumpărăm din banii noștri tot ce e necesar și util. Ultima dată am dus un orășel sportiv. L-am dus pe componente și l-am asamblat acolo împreună cu copiii. E adevărat, acțiunea s-a desfășurat nu sub egida ”Sberbank”, ci ca inițiativă personală.

– Fiecare contribuie cu cât consideră necesar?

– Sincer să fiu, pentru membrii consiliului de conducere singuri am stabilit un plafon minim. Mai mult se poate, mai puțin, nu. Din principiu nu ajutăm sportul profesional. După multe dezbateri, am stabilit trei mari priorități. Primul – copiii, inclusiv educația. Doi – cultura. Și trei – persoanele în vârstă și invalizii, inclusiv participanții la diferite conflicte militare și care nu se încadrează în programul de facilități al statului.
Printre altele, banca noastră a înființat fondul ”Investiții în viitor”, menit să sprijine un învățământ modern, ținând cont de provocările secolului 21 și de dezvoltarea mediului de incluziune. Fondul ajută la implementarea de forme noi, tehnologii și soluții pentru dobândirea de cunoștințe, deprinderi și competențe, actuale pentru o lume în veșnică schimbare.

La ”Horoșkola” am organizat, în decembrie, un bazar de Crăciun, pentru a doua oară și unde au participat, alături de elevi și părinții lor, bunicii. Cum se spune cu mic, cu mare. O lună ne-am pregătit, dar a ieșit bine, atmosfera a fost fantastică.

– Ați vândut mult?

– Cam de trei milioane și jumătate de ruble (în de 47.000 de euro – n.r). O sumă frumușică. Școala are o monedă internă – horoșka.

– Care e cursul de schimb?

– 50 de ruble, dacă nu mă înșel. Banii au mers pe binefacere. ”Horoșkola” are parlamentul ei, copiii singuri decid cui și cât să transfere. Democrație! Uneori votează absolut surprinzător, alegându-i pe cei la care cei mari nu s-ar fi gândit să-i ajute. Obligatoriu donează în fonduri pentru protecția animalelor. În 2018, o parte din sumă a fost oferită pentru plata concediilor medicale pentru clovni. Sunt niște artiști absolut remarcabili – voluntari, de două ori pe săptămână merg la copii prin spitale, îi ajută să treacă peste bolile de care suferă. I-ați văzut la treabă? Este un spectacol fascinant!

– Să revenim la prima întrebare, cu împrumuturile. Pentru prima mașină dați?

– Eu am muncit pentru ea pe când eram student la facultatea de drept a Universității din Osmk. În fiecare vară mergeam pe șantier în nordul regiunii Tiumen, de unde mă întorceam cu o grămadă de bani pentru acele vremuri.

– Ce făceați?

– Orice. La început am construit grajduri pentru vaci, apoi am trecut la apartamente cu două camere. Recunosc sincer că nici unul dintre noi nu știam foarte bine cum și ce trebuie să facă. Lângă noi era o brigadă de ceceni. Ne duceam, ne uitam și încercam apoi să facem la fel. Nu mereu ne ieșea foarte bine. Mi-aduc aminte că, un an mai târziu, eu și colegii mei am revenit în acele locuri, iar familia unei tinere profesoare, pentru care construisem apartamentul, ne-a întâmpinat cu reclamații. Ceva la toaletă. Ne-am uitat și am înțeles că uitasem să fixăm un element. Ne-am cerut scuze și am reparat totul.

A fost un caz comic. Munceam bine și câștigam bine. E adevărat, cu pereții și tavanele aveam noi probleme. Greu de tot. Aparent, pare simplu, dar în realitate este extenuant. Băieții se văitau, pur și simplu. În primul an ne-am chinuit rău, apoi am aflat că în apropiere lucrează studentele de la facultăți de psihologie și filologie. Le-am chemat în ajutor. Au lucrat minunat, în două zile au terminat totul. Nouă ne-ar fi trebuit cam două săptămâni, cel puțin.

În echipele pentru construcții erau selectați, în general, studenții care învățau bine. Ne dădeam examenele în avans și toată vara eram pe șantier. De aceea pentru mașină nu a trebuit să mă împrumut.

În tinerețe, îmi plăceau cursele de mașini. În plus, mai câștigam din salariul de paznic la un garaj. Noaptea mă distram dezasamblând și asamblând mașini. Motorul de la ”Jiguli” (”Lada” – n.r.) îl știam până la cel mai mic detaliu. Nu numai ”Jiguli”.

– Când v-ați luat carnetul?

– Devreme, la 16 ani. Dar acum mă așez rar la volan. Nu mă mai atrage, s-a stins acea pasiune. Se mai întâmplă în viață ca, odată cu timpul, gusturile interesele, hobby-urile să se schimbe. Spre exemplu, cândva mi-au plăcut armele, am fost vânător cum se spune împătimit, dar acum mi s-a luat. Nici nu pot să-mi imaginez cum să trag în animale. Păsări da, dar animale nu, nu pot.
                                                                                                                                                                                                           (Va urma)