Corneliu Vlad: Rusia lui Putin are viitor istoric

Corneliu VLAD

Dacă pentru Churchill Rusia era “un rebus învelit de mister într-o enigmă”, pentru politologii profesioniști și de ocazie “Rusia după Putin” este un miez și mai tare, și mai greu de imaginat. De la analize politice docte la elucubrații rizibile, de la “interes isteric” (MediaPart) la hobby și joc de societate, predicțiile în materie se rostogolesc mereu și tot mereu sunt infirmate de realități. “Ai impresia că organismul social complex al Rusiei s-a simplificat într-atâta încât pare să fi devenit o ființă unicelulară a cărei viață depinde de răspunsul la o singură întrebare: pleacă sau rămâne”, cum remarca ironic ziaristul francez Raul Olivier.

Și totuși, întrebările și scenariile continuă în avalanșă. Un singur exemplu: universitarul francez Alexandre Melnik prevedea, în ajunul alegerilor prezidențiale de anul trecut, că Rusia va cunoaște fie “o primăvară arabă”, fie un “mai 1968” (după ce cu câțiva ani în urmă se sperase și într-o “revoluție colorată”). Și livra trei scenarii: revoluție, statu quo adică Putin forever și “maturizare democratică treptată” , dar fără Putin. N-a fost să fie. Dar titlurile senzaționaliste nu s-au oprit: “Putin, dar după?”, sau “Putin, de neoprit, de neocolit, de neînlăturat”, “Putin, până când?”, “Putin sau putinism?”, “Riscurile de după Putin” etc. etc. Rareori câte o afirmație de reținut. De pildă, Gilbert Doctorow, coordonator european al Comitetului american pentru înțelegere Est-Vest, scria: “O schimbare de regim în Rusia este ultimul lucru de care avem nevoie”.

Recent a intervenit în discuție, la Moscova, politologul Vladislav Surkov, fost vicepremier și șef adjunct de cabinet al președintelui Putin, considerat în Vest “ideologul Kremlinului”, prin care, scria ironic “The Independent”, “Rusia se joacă cu mințile occidentale”. Într-un articol publicat în “Nezavisimaia Gazeta” și intitulat “De ce statul lui Putin va dura după el”, autorul apreciază că din primii ani de după 2000 Rusia are “un nou tip de stat”, după cele trei mari modele de guvernanță din istoria țării: Marele Cnezat al lui Ivan III, Imperiul lui Petru cel Mare și statul sovietic. “Rusia – afirmă V. Surkov – va rămâne ani îndelungați statul lui Putin, așa cum Franța de azi este a cincea Republica a lui De Gaulle, Turcia – statul lui Ataturk și Statele Unite – creația “părinților fondatori”. Mai mult, Federația Rusă “este capabilă să răspundă nu numai cerințelor naționale viitoare, dar are și un potențial de export considerabil”, care poate fi – și este – preluat ca model.

Argumente: în plină mondializare, Rusia afirmă suveranitatea și interesele naționale, cheamă la reflecție asupra perspectivei unei lumi dominate de Internet, contestă dominația mondială a unei superputeri, pledează și construiește nu un “stat profund”, ci ”un popor profund”, ca ”forță insurmontabilă de gravitație culturală care unește națiunea”, creează o interacțiune între putere și cetățeni.

Iar Surkov nu este un autor singular cu asemenea aprecieri. Și în Rusia, și în Occident, comentatori și ziariști, dar și oameni politici și de stat relevă, în concepția președintelui Rusiei, rolul acordat patriotismului și valorilor tradiționale ale națiunii, religiei, familiei, moralei tradiționale și care combate ipocrizia și lipsa de impact popular ale corectitudinii politice, exacerbării discriminării pozitive, dublului standard, conceptului lumii fără frontiere – formule și demersuri care nu sunt soluții, ci probleme. “În această perspectiva, Occidentul trebuie să mizeze pe Rusia”, scrie Gilbert Doctorow.

Președintele Putin se afirma ca “apărător al adevăratelor valori ale Occidentului”, scrie politologul francez Lukus Macek. Iar pentru Michel Eltchaninoff, filozof și ziarist francez, președintele Putin “redă Rusiei vocația sa ideologică internațională. Mobilizarea conservatoare inițiată de Kremlin nu are frontiere. Cu Putin, Rusia este din nou numele unei idei”. Într-un asemenea context, politologul francez Pierre Mirel se întreba: “Nu a venit așadar momentul ca Uniunea Europeană să considere Rusia așa cum este și nu cum am dori noi să fie?”. La începutul noii inrăutatiri a atmosferei internaționale de după 1991, Vaclav Havel aprecia că jumătate din tensiunea dintre UE și Rusia va dispărea atunci când se va putea conveni, cu calm, unde se termină una și unde începe cealaltă. Și aceasta pentru că, observă universitarul britanic Robert Skidelsky, “Efortul Occidentului de a cimenta victoria sa în războiul rece nu era mai puțin previzibilă decât efortul Rusiei de a contracara această tendința”. Dar, adaugă Sophie Bessis în publicația “Toute l’Europe”, “dacă țările europene frontaliere cu Rusia se neliniștesc de a vedea acest vechi vecin care se consolidează la porțile lor , numeroși experți relativizează amenințarea de invazie pe care ar putea-o reprezenta Rusia”. Cu alte cuvinte, Rusia de azi și președintele ei nu au veleități expansioniste și agresive.

Parafrazând spusele unui comentator mai sus citat, Occidentul trebuie să-l vadă pe președintele Federației Ruse așa cum este și nu cum și-ar dori să fie.