Serghei Lavrov: În apropierea granițelor rusești și în alte părți ale lumii. Interviu. Text integral (I, II, III)

Interviu cu ministrul Afacerilor Externe al Federației Ruse, Serghei Lavrov, pentru mass-media rusă și cea străină, cu privire la problemele de actualitate din agenda internațională, Moscova, 12 noiembrie 2020. Text integral

Serghei Lavrov: Buna ziuă, dragi colegi. Nu am comunicat de mult timp, din motive evidente, dar lumea nu se reduce la pandemie. Multe evenimente au loc, în diferite regiuni ale planetei, inclusiv în apropierea granițelor rusești și în alte părți ale lumii, unde avem interesele noastre legitime. Prin urmare, am răspuns cu plăcere la propunerea de a comunica, astăzi, în acest format. Sunt la dispoziția ta. Maria Zaharova va modera acest proces.

Întrebare: Despre  reglementarea din Nagornîi Karabah și rolul Turciei în regiune. În primul rând, cum vor lucra observatorii turci în centrul de monitorizare de pe teritoriul Azerbaidjanului și dacă au fost deja stabilite limitele mobilității lor? În al doilea rând, în această dimineață, ministrul turc de Externe și cel al Apărării au făcut o declarație precum că turcii vor juca același rol în monitorizare ca și reprezentanții părții ruse. Ministrul turc de externe, M. Cavusoglu, vorbește deja despre ridicarea problemei trimiterii  militarilor turci în fața Parlamentului. Are dreptul Ankara să facă acest lucru și cum pot fi luați în considerare astfel de pași din partea Turciei, având în vedere că, în textul declarației comune a liderilor Armeniei, Azerbaidjanului și Rusiei asupra regiunii Nagornîi Karabah nu este deloc menționat cuvântul ”Turcia”?

Serghei Lavrov: Limitele mobilității observatorilor turci se încadrează în acele coordonate geografice care vor fi stabilite pentru desfășurarea centrului de monitorizare ruso-turc, care va fi creat pe o parte a teritoriului Azerbaidjanului, ce nu se află în apropierea Nagornîi Karabah-ului și va fi convenit suplimentar, în vederea constituirii centrului comun de monitorizare. Ieri, a fost semnat un memorandum asupra acestui subiect, la nivelul miniștrilor Apărării din Rusia și din Turcia. Activitatea centrului de monitorizare se va efectua exclusiv de la distanță, cu ajutorul mijloacelor tehnice de control obiectiv, inclusive drone și alte tehnologii, care permit monitorizarea situației de pe teren din Nagornîi Karabah – în primul rând, pe linia de contact și constatarea care dintre părți respectă și care poate încălca condițiile de încetare a focului și a tuturor ostilităților militare. Prin urmare, limitele mobilității observatorilor turci se vor încadra în acele incinte care vor fi alocate pe teritoriul azer și nu pe teritoriului actualului conflict.

Am citit declarațiile ministrului de Externe al Turciei, M. Cavusoglu și ale ministrului Apărării din Turcia, H. Akar, cum că vor lucra pe aceleași baze ca și rușii. Este vorba exclusiv despre acel centru care va fi amplasat pe teritoriul Azerbaidjanului, în mod staționar, fără să fie prevazute misiuni pe teren. Într-adevăr, în acest centru, observatorii și specialiști ruși și turci vor lucra în condiții de egalitate. Nicio unitate de menținere a păcii a Republicii Turcia nu va fi trimisă în Nagornîi Karabah. Acest lucru este afirmat clar în declarația liderilor, pe care ați menționat-o.

Acum sunt mulți care își doresc (de altfel, și în țara noastră) să denatureze acordurile încheiate. Sunt uimit să citesc câteva dintre aceste evaluări, ca arată ca și cum ar fi făcute de ”experți” descriși de Ilf și Petrov. Există, de asemenea, o mulțime de speculații în alte țări ale lumii, dar trebuie să vă ghidați după ceea ce este scris pe hârtie și este rezultatul unor negocieri intense, care au avut loc în ultima săptămână, înainte de a fi anunțată încetarea focului.

Întrebare: De ieri, s-au auzit apeluri, în Armenia, pentru a denunța acordul încheiat între Azerbaidjan și Armenia, prin medierea președintelui rus Vladimir Putin, ceea ce poate fi evaluat ca o provocare, care amenință cu reluarea ostilităților. În același timp, unii vorbitori încearcă să prezinte participarea pacificatorilor ruși ca pe un fel de scut. Cum ați comenta astfel de afirmații? Cât de periculoase sunt, după părerea dumneavoastră și la ce consecințe pot duce?

Serghei Lavrov: – Etapa actuală a conflictului a început după ce, un timp îndelungat, s-au acumulat declarații extrem de emoționale, agresive și de confruntare. Am fi preferat ca întregul conflict să fi fost soluționat cu mult timp în urmă, pe principiile dezvoltate de co-președinții Grupului OSCE de la Minsk. În ultima vreme, președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, a vorbit despre ele, în repetate rânduri, subliniind disponibilitatea sa de a realiza, pe baza acestor principii, ceea ce fusese propus de co-președinți.

Dacă am fi urmat această cale, rezultatul ar fi fost, probabil, același, în ceea ce privește eliberarea a cinci și apoi a două regiuni. Dar, în primul rând, s-ar fi făcut fără vărsare de sânge și, în al doilea rând, s-ar fi făcut în strânsă legătură cu o soluționare politică finală.

Aceste propuneri de pace și pașii politici și diplomatici care au fost propuși și care, la un moment dat, au fost împărtășiți de toți, fără excepție, au fost puși la îndoială, în ultima perioadă. S-a spus că luarea, pe calea retrocedării (Azerbaidjanului – n.r.), a cinci și a încă două raioane nu ar asigura o securitate fiabilă. Au început să se acumuleze declarații destul de emoționale, dure și agresive, din ambele părți. Atmosfera se încingea. Au avut loc incidente la granița dintre Armenia și Azerbaidjan. Au fost repede înăbușite, dar această dorință de deznodământ rapid ”plutea în aer”.

Au fost depuse eforturi, de către co-președinții grupului OSCE de la Minsk, care au făcut apeluri corespunzătoare; apoi, au fost adoptate declarații la nivelul miniștrilor de Externe – cel al Rusiei, cel al Azerbaidjanului și cel al  Armeniei – care, ulterior, au fost confirmate în noile documente inițiate de francezi, iar apoi și de americani, în calitate de colegi ai noștri de co-președinție. Nimic din toate acestea nu a jucat și nu a lucrat pentru încetarea reală a vărsării de sânge, deoarece, în toate aceste cazuri, nu a fost creat un mecanism de control asupra încetării focului, la care chemau co-președinții.

O calitate fundamental nouă a fost conferită tuturor acestor acorduri atunci când, în ultima săptămână, au avut loc negocieri intense la nivelul președinților Rusiei, Azerbaidjanului și al primului ministru al Armeniei. Președintele Vladimir Putin a vorbit cu fiecare dintre colegii săi, de mai multe ori pe zi. Principala atenție a fost concentrată pe coordonarea operațiunii de menținere a păcii. Ca urmare, ea a fost convenită. Componența acesteia a fost stabilită de către Federația Rusă, la cererea părților – Baku și Erevan. Misiunea se desfășoară deja în Nagornîi Karabah, pe linia de contact, asigurând, în același timp, coridorul Lacin pentru comunicarea dintre Nagornîi Karabah și Republica Armenia.

Vedem protestele care izbucnesc, acum, în Erevan. Vedem cât de mult încearcă opoziția să speculeze această situație. Există acolo, desigur, oameni sinceri care, probabil, sunt supărați că totul se termină în acest fel, în etapă actuală. Dar nu ar trebui să existe iluzii că cele șapte raioane din jurul Nagornîi Karabah (teritoriile Azerbaidjanului – n.r.) ar trebui să rămână pentru totdeauna în poziția în care se aflau acum o lună și jumătate sau două luni.

Cred că autoritățile responsabile au fost obligate să explice populației că, la un moment dat, această reglementare va trebui să fie pusă în aplicare, în conformitate cu principiile propuse de co-președinții Grupului OSCE de la Minsk. Aceste principii sunt ”pe masă”, de mulți ani. Ele deschideau o modalitate ideală către rezolvarea conflictului, fără vărsare de sânge și daune pentru securitatea oricui din această regiune, în primul rând, pentru armenii Karabahului și alte grupuri etnice care trăiesc în Karabah și în țările din regiune – Armenia și Azerbaidjan.

Deblocarea tuturor comunicațiilor – de transport, economice, etc. – ar trebui să joace un imens rol pozitiv pentru revigorarea acestei regiuni, inclusiv pentru redresarea economiei Armeniei, care a suferit mai mult decât altele, din cauza încetării legăturilor comerciale și de transport prin Azerbaidjan și Republica Turcia. Acum, în conformitate cu acordul care a intrat în vigoare, toate aceste legături sunt restabilite. Economia ar trebui să respire liber, ar trebui să reapară legături de transport cu partenerii Armeniei. Sunt sigur că, dacă vom realiza tot ceea ce am convenit, toată lumea va beneficia. Până acum, nu văd semne că cineva ar încerca să rupă înțelegerile.

Comunicăm cu colegii noștri armeni. Ieri, președintele Vladimir Putin a vorbit cu premierul N. Pașinian. În această dimineață, am vorbit cu ministrul Afacerilor Externe al Armeniei, Z. Mnațakanian. Sunt convins că Guvernul armean înțelege întreaga măsură a responsabilității sale și că a semnat aceste acorduri pornind de la cele mai înalte interese ale poporului său. Sunt convins că integritatea acestui acord va fi păstrată și că va fi pusă în aplicare. Cel puțin, văd numeroase forțe politice din Armenia, care înțeleg ce se întâmplă și trag concluzii corecte.

Întrebare: În ceea ce privește al patrulea și al nouălea punct al declarației de încetare a focului. Conform celui de-al patrulea punct, perioada de ședere a contingentului de menținere a păcii al Federației Ruse este de cinci ani, cu prelungire automată pentru următoarele perioade de cinci ani. Prezența forțelor ruse de menținere a păcii este o garanție temporară sau nedeterminată a securității poporului NKR (Republica Nagornîi Karabah – n.r.)?

Serghei Lavrov: Ați citat punctele care răspund la întrebarea dvs. Termenul este stabilit la cinci ani. Poate fi reînnoit pentru încă cinci ani dacă, cu șase luni înainte de expirarea sa, niciuna dintre părți nu propune să înceteze aplicarea acestei dispoziții. Așa este specificat acolo.

Cred că aceasta este o formulare perfect rezonabilă. Creează un orizont suficient pentru ca situația să nu se calmeze doar, ci să se și mute într-un făgaș creativ, or, în Karabah, vor fi multe lucruri de creat.  Voi menționa doar necesitatea de a lua în considerare toate problemele de ”statut”, în primul rând, din punctul de vedere al asigurării drepturilor grupurilor etno-confesionale care au trăit acolo și locuiesc acum. Toți refugiații și persoanele strămutate au dreptul să se întoarcă în Nagornîi Karabah, să-și refacă rădăcinile culturale, de civilizație și religioase.

Va trebui să se ia în considerare situația numeroaselor clădiri religioase – temple, moschei, dintre care multe sunt, acum, într-o stare deplorabilă. Acest lucru se referă și la obiecte religioase din alte părți ale regiunii. Partea armeană a ridicat în repetate rânduri problema sorții bisericilor creștine din Nahicevan (enclava azeră din teritoriul Armeniei – n.r.). Sunt sigur că acum, când vom ajunge la o soluționare pașnică, după încetarea ostilităților, acestor probleme ale patrimoniului cultural al armenilor, azerilor și al altor grupuri care trăiesc în aceste țări ar trebui să le fie acordată o atenție specială. Acesta va fi unul dintre cei mai importanți pași care vor ajuta la restabilirea păcii și armoniei interetnice. În general, rămân multe de făcut pentru a se asigura că moștenirea culturală a armenilor și azerbaidjenilor, care sunt strâns și profund legați, din punct de vedere istoric, de Nagornîi Karabah, să devină, de asemenea, un factor unificator în acei pași care trebuie întreprinși.

Sper că această perioadă de cinci ani, de ședere a contingentului rus de menținere a păcii, cu care am început, va pune cel puțin o bază foarte solidă pentru a continua mișcarea în această direcție. Nu aș lua-o înainte, cu privire la ce se va întâmpla după cinci ani. Suntem pe deplin convinși că părțile sunt interesate de prezența forțelor ruse de menținere a păcii. Am făcut o remarcă vizavi de posibilitatea încetării mandatului lor, dar să nu construim acum niște ”proiecții”, să facem previziuni. Haideți să-i susținem pe pacificatorii ruși în îndeplinirea mandatului lor foarte complex și important, astfel încât, în Karabah, să se instaureze o viață liniștită, chiar pe întreg teritoriul acestei formațiuni.

Întrebare: Ce rost are, acum, să negociem prelungirea Tratatului START cu administrația Trump care, aparent, este pe picior de plecare (și care ne dădea cel mai mult un an de zile, în plus, cu condiții prealabile), dacă, probabil, viitorul președinte, Joe Biden, ne oferă cinci ani fără condiții prealabile?

Serghei Lavrov: Întrebarea ”ce rost are să facem ceva acum?” presupune că ne interesează acest lucru. Ne-am arătat și indicat interesul, declarând că pe masă se află propunerile de care noi suntem interesați, nu în mai mare măsură decât americanii.

Acum citesc comentarii destul de agitate de la Washington și, în primul rând, din adâncurile administrației Trump. Încă nu s-au decis definitiv cu privire la plecare. Aceasta pleacă oricum – chiar dacă republicanii vor obține Casa Albă, va fi o nouă administrație. Din adâncurile administrației Trump, auzim comentarii destul de agitate:  Rusia, se spune, mai are puțin timp pentru a decide cu cine vrea să semneze un acord – cu D. Trump sau vrea să doneze toate acestea lui J. Biden sau încă mai vrea să facă un lucru plăcut lui D. Trump, ca el să fure triumful politicii externe de la J. Biden.

Toate acestea nu sunt decât discuții în stilul ”experților” lui Ilf și Petrov. Toate acestea sunt discuții care se desfășoară din punctul de vedere al mentalității ”cine va câștiga, cine va pierde”. Nu suntem interesați de așa ceva. Ne interesează să câștige toată lumea. În situația actuală, dacă vorbim despre Tratatul START, toată lumea poate câștiga numai dacă este prelungit fără nicio condiție prealabilă. Am propus acest lucru chiar cu mai mult de un an în urmă și, în jurul acestuia, americanii, dintr-un anumit motiv, au început să caute semne ale ”slăbiciunii” noastre, un interes special în extinderea obligatorie a acestui tratat cu orice preț și au început să înainteze cereri inacceptabile. În ultima vreme, au început să vorbească despre disponibilitatea lor de a prelungi tratatul, dar se presupune că este necesar nu numai să fie înghețate, prin angajamente politice, toate focoasele nucleare, dar și să fie numărate și catalogate, pe categorii și să fie controlate imediat întreprinderile care produc aceste focoase.

Am fost deja într-o astfel de situație, când inspectorii americani păzeau intrările uzinelor industriei noastre de apărare. S-a întâmplat în anii ’90. Și, după cum singuri înțelegeți, cale de întoarcere la acest sistem nu va mai fi niciodată. Apoi, au început să ne spună în aceeași manieră: «Suntem gata să prelungim, dar, pe lângă faptul că ne prezentați toate focoasele voastre și puneți inspectorii noștri la punctele de control ale acelor fabrici în care sunt produse aceste focoase, trebuie să mai distrugeți și o pereche dintre noile voastre arme militare, cum ar fi ”Poseidon” și ”Burevestnik”. Se poate vorbi despre restul, dar acestea două, pur și simplu, distrugeți-le!». Nu știu ce atârnă mai mult în balanță – interesul pentru un dialog real despre stabilitate strategică, pentru a asigura atât securitatea țării tale, cât și aliaților, omenirii, în general, sau totuși, după cum mi se pare mie, este mai mult PR, o încercare de a-ți crește prețul, de a demonstra cât ești de tare, cum se spune.

În atmosfera de agitație care domnește acum în Statele Unite, când continuă numărarea voturilor, se deschid procese în instanță și se produc alte perturbări, nu este cazul să te aștepți nici de la oamenii lui D. Trump, nici de la echipa lui J. Biden la propuneri realiste pentru prelungirea START-3, în condițiile în care toată lumea continuă să se agite în jurul alegerilor prezidențiale și, prin urmare, trebuie să așteptam ca lucrurile să se liniștească.

Președintele V. Putin a spus deja că, de această prelungire a Tratatului privind armamentul strategic ofensiv, Rusia nu are mai multă nevoie decât americanii. Ne-am dori ca tratatul să fie prelungit și tot ce se poate face în acest sens, am pus pe masă. Mingea este în tabăra americanilor, care trebuie să răspundă. Dacă va fi un refuz – asta e, vom trăi și fără acest tratat. Noi avem tot ceea ce trebuie pentru a ne asigura securitatea. Acest lucru a fost reafirmat și mai convingător, în timpul seriei recente de consfătuiri cu armata și cu reprezentanții complexului militar-industrial, desfășurate de Președintele rus, la Soci.

Întrebare: Secretarul de stat al SUA, M. Pompeo, a organizat și el întâlniri privind Karabahul, dar fără rezultat. Va putea Washingtonul să joace un rol constructiv în acest proces de soluționare a conflictului și dacă vă așteptați la modificări ale politicii externe, în acest sens, din partea Administrației Biden?

Serghei Lavrov: Ați spus că secretarul de stat al SUA, M. Pompeo, a avut o ședință fără rezultat. Nu aș spune că întâlnirea nu a avut rezultat. De la începutul ostilităților, co-președinții au depus eforturi, inclusiv la cel mai înalt nivel. A fost emisă o declarație a președinților Rusiei, Statelor Unite și Franței, prin care se solicita părților să înceteze ostilitățile și să treacă la o soluție politică bazată pe propunerile pe care co-președinții le-au promovat în ultimii ani. Această declarație nu a avut efect, nu a fost auzită. A urmat declarația miniștrilor Afacerilor Externe din Rusia, din Azerbaidjan și din Armenia, pe care am întocmit-o la Moscova și care a fost, de asemenea, un apel pentru încetarea ostilităților, chiar și un angajament al Erevanului și al Baku de a opri astfel de ostilități și de a crea un mecanism de control. Nici aceasta nu a dat rezultate. Apoi, a existat inițiativa președintelui Franței. O altă declarație a fost convenită de la distanță, în sprijinul a ceea ce fusese deja făcut. După aceea, a avut loc inițiativa Washingtonului, unde au fost invitați ministrul de Externe al Azerbaidjanului și cel al Armeniei.

Toate acestea au creat o masă critică, ce a permis ca, în ultimele zile înainte de 10 noiembrie a.c., la nivelul președinților Rusiei, Azerbaidjanului și al primului ministru al Armeniei, totuși, să se traducă această voință a comunității internaționale, consacrată în numeroase declarații ale co-președinților, în limbajul acțiunilor practice.

Ieri am vorbit la telefon cu colegul meu francez. Personalul meu a vorbit cu partenerii americani. Am simțit din partea lor un fel supărare: ”Cum vine asta? Nouă nu ne-ați prezentat nimic, în detaliu”. În primul rând, am subliniat întotdeauna, în public (Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, a vorbit despre acest lucru), că lucrăm la o încetare a focului în conformitate cu pozițiile stabilite de co-președinți. În al doilea rând, în ceea ce privește o informare mai concretă și detaliată, negocierile privind pregătirea declarației de la Moscova, din 9 noiembrie a.c., s-au desfășurat timp de câteva zile. Literalmente 24 de ore pe zi, cu mai multe discuții telefonice pe zi. Prin urmare, dacă în dorința de a avea detalii se întrezărește o invitație de a informa partenerii noștri americani și francezi după fiecare conversație, trebuie spus că a fost pur și simplu imposibil din punct de vedere fizic să facem acest lucru. Sunt convins că acele clarificări pe care le-am dat au fost percepute corect, în cele din urmă. Ieri, în urma unei conversații cu ministrul francez al Afacerilor Externe, am simțit că o astfel de înțelegere există.

Apropo, am propus în Consiliul de Securitate al ONU ca acordurile de încetare a focului încheiate să fie salutate, subliniind, totodată, că acestea sunt în concordanță cu inițiativele promovate de co-președinți. Nu vrem să ne distanțăm în niciun fel de colegii noștri americani și francezi. Mai mult, i-am invitat la Moscova; ei vor apărea aici în zilele următoare, pentru o discuție detaliată despre modul în care pot contribui la punerea în aplicare a acordurilor încheiate, în special în ceea ce privește aranjarea unei vieți pașnice în Karabah – coexistența grupurilor etno-confesionale, renașterea obiectivelor culturale și religioase, asigurarea funcționării lor sigure și în deplin respect. Aici, co-președinții pot juca un rol foarte important, împreună cu organizațiile ONU – cum ar fi, în primul rând, UNESCO.

Am început deja discuții prealabile cu colegii noștri din alte instituții specializate ale ONU, în special cu Biroul Înaltului Comisar pentru Refugiați și Comitetul Internațional al Crucii Roșii (acesta din urmă nu este o structură a ONU, dar lucrează îndeaproape cu toate țările pentru soluționarea problemelor umanitare internaționale). CICR are de mult un mandat de a lucra în Armenia și Azerbaidjan, inclusiv în Karabah. Acest mandat există de mulți ani. Am discutat cu reprezentanți ai conducerii acestei organizații la Geneva. Ne așteptăm ca președintele CICR, P. Maurer, să viziteze Moscova săptămâna viitoare. Vom vorbi despre felul în care – date fiind noile condiții – Crucea Roșie ar putea să-și reia activitatea de a ajuta la schimbul de corpuri ale morților, la întoarcerea prizonierilor, ostaticilor și a altor persoane deținute. Așadar, rolul co-președinților este păstrat, mi-a confirmat-o astăzi  ministrul Afacerilor Externe din Armenia, cu care am avut o conversație telefonică. Ieri am vorbit telefonic cu ministrul Afacerilor Externe din Azerbaidjan, care și-a confirmat, de asemenea, interesul pentru continuarea cooperării co-președinților.

Întrebare: Vă așteptați la schimbări în politica externă a administrației J. Biden – nu numai în legătură cu problema Karabah, ci și în general?

Lavrov: Știți, diplomații, bineînțeles, ar trebui să prognozeze anumite fenomene, schimbări în abordările partenerilor lor față de diverse probleme din arena internațională. Dar, în opinia mea, a face predicții în această etapă nu este o idee prea fertilă. Urmărim, în mod firesc, ceea ce se întâmplă în Statele Unite. Este cea mai mare putere și încă depind multe de ea pe arena internațională, deși nu totul. Nu putem urmări decât afirmațiile care ”sună”, numele care sunt menționate ca potențiali noi participanți la procesele din Statele Unite, legat de politica externă. Numele sunt menționate și în Administrația președintelui D. Trump; J. Biden menționează și el numele persoanelor pe care ar dori să le vadă în echipa sa.

Dacă este să judecăm după primele anunțuri referitoare la cum ar putea fi politica externă în cazul învestirii lui Joe Biden, ea ar arăta mai aproape de canoanele promovate de președintele B. Obama, ceea ce este destul de logic, având în vedere că Biden a fost vicepreședinte în mandatul lui Obama. Acest lucru privește mai ales clima, revenirea SUA în Acordul de la Paris privind clima, precum și în Planul comun de acțiuni privind programul nuclear iranian. Deși, aici apar niște întrebări. Chiar dacă democrații, după ce își vor forma administrația, vor decide să revină în Programul iranian,  nu o vor face normal, ci, judecând după numeroasele declarații făcute în aceste sens, vor încerca să modifice în favoarea lor această înțelegere, pentru a o face și mai presantă, mai intrusivă la adresa Iranului. Nu știu cât va fi de perspectivă, nu voi anticipa. Mă refer, pur și simplu, la lucrurile de care va trebui să se ocupe, după încheierea acestei campanii de numărare în SUA.

Sper că atitudinea Statelor Unite față de Organizația Mondială a Comerțului va fi mai constructivă, indiferent de rezultatul final al alegerilor, că Washingtonul nu va mai bloca activitatea OMC, că nu vor mai încerca să o destrame, să o substituie prin niște acorduri bilaterale de moment, încheiate în diferite părți ale lumii, cu partenerii lor, acorduri lipsite de altă logică decât cea a dorinței de a obține avantaj maxim pentru Statele Unite”.  În ansamblu, europenii se așteaptă la o mai mare multilateralitate în abordarea Washingtonului după ce toată această epopee se stinge. Vom vedea.

Politologii noștri (iar eu sunt în totalitate de acord cu ei) nu anticipează ceva schimbări revoluționare pe direcția rusă. America este profund divizată, realitate demonstrată inclusiv de rezultatele votului exprimat în cadrul alegerilor prezidențiale. Este clar că politicienii responsabili trebuie să caute niște coeziuni care să permită, totuși, depășirea acestei scindări, să vină cu niște idei unificatoare, care să coaguleze poporul american.

Dar și aici, mulți observatori, care analizează ce ar putea avea în comun două forțe politice, republicanii și democrații, pentru a uni cumva și pentru a rezolva probleme de aceeași factură, printre numitorii comuni, pun pe primul loc atitudinea față de Federația Rusă. În ultimii patru ani, începând din ultimele luni ale președinției lui B. Obama, în societatea americană a fost răspândită o rusofobie de proporții,  devenită chiar parte a culturii politice din această țară. Ar fi păcat dacă se va încerca reunificarea Americii ca națiune pe o asemenea bază rusofobă. Rămâne de văzut.

Întrebare: De câteva luni, în Belarus, continuă protestele. Nu se aud prea multe despre reforma constituțională și este foarte dificil să prezinți în mod obiectiv situația, dat fiind că Ministerul de Externe din Belarus nu a emis încă o acreditare de  tip nou celor care au solicitat-o. Va oferi Ministerul Rus de Externe asistență jurnaliștilor ruși, în această chestiune?

Serghei Lavrov: Desigur, ne vom ajuta jurnaliștii. Planificăm o întâlnire a colegiului mixt al ministerului de Externe al Federației Ruse și al Republicii Belarus, luna aceasta. Cu siguranță, vom aborda acest subiect acolo. Dar chiar și fără a aștepta colegiul, punem aceste întrebări partenerilor noștri în mod regulat, în regim de lucru. Sincer să fiu, nu am auzit ca vreunul dintre jurnaliștii ruși să fi întâmpinat dificultăți în acest sens, în ultima vreme. Directorul Departamentului de Informații și Presă al MAE rus, Maria Zaharova, știe, sunt sigur, despre asta; îmi va spune ea. Dacă este necesar, cu siguranță mă voi alătura.

Dacă evaluăm situația în mare, bineînțeles, suntem îngrijorați de faptul că tot felul de neliniști continuă, deși suntem mulțumiți că protestele scad din intensitate. Numărul de participanți la acțiuni neautorizate este în descreștere.

Dar scăderea caracterului de masă al acestor proteste pe seama oamenilor sinceri, care doreau o viață mai bună și un dialog cu autoritățile, care doreau să fie auziți, este compensată de agresivitatea celor care ies acum în stradă. În mod evident, aceștia sunt, în mare parte, oameni de o altă categorie – cei care doresc să provoace forțele de ordine să recurgă la forță. Ies tinerii, printre care sunt multe elemente criminale cu pietre, cu bețe de fier-beton și, după cum se spune, cu ”cocktail-uri Molotov”. Sunt, în mod clar, dispuși la acțiuni agresive.

Este o provocare, o încercare de a preveni trecerea situației pe un făgaș al dialogului politic, adică ceea ce solicită președintele Belarusului, A. Lukașenko, atunci când promovează inițiativa reformei constituționale. După cum înțeleg, acum se discută în mod activ. Nu pot spune că a intervenit o pauză în această privință. Există un program clar, există un conținut, care este explicat populației: limitarea puterilor Președintelui Belarusului, redistribuirea unor responsabilități ale șefului statului între corpul Legislativ, Guvern și structurile regionale. Se discută posibilitatea reformării Parlamentului, astfel încât acesta să devină unicameral și să fie ales fie printr-un sistem mixt, fie prin cel proporțional. Se propune ca toate acestea să fie supuse spre examinare Adunării Populare din Belarus. Au fost deja stabilite  datele – luna viitoare sau ianuarie, după cum înțeleg, după care, proiectul noii Constituții va fi supus unui referendum național.

Susținem acest proces în orice mod posibil și pornim de la faptul că grupuri cât mai largi posibil ale populației, sindicatele, colectivele de muncă, studenții, organizațiile de tineret, asociațiile nonguvernamentale și partidele politice ar trebui să fie implicate în elaborarea unei noi Constituții. Toate acestea, desigur, ar trebui să fie deschise și forțelor de opoziție sănătoase.

Din păcate, opoziția, care lucrează acum din străinătate, din Vilnius și din Varșovia, ia o poziție diferită. Ea nu dorește niciun dialog, nu are niciun contra-program constructiv, decât răsturnarea președintelui Belarusului, A. Lukașenko, cererea de demisie a acestuia și organizarea de noi alegeri prezidențiale. Este foarte greu să judeci cu ce program doresc opozanții să meargă la aceste alegeri ipotetice cerute de ei. Dacă este să judecăm numai după lozincile lor, atunci, aparent, ei vor să se întoarcă la acea perioadă a istoriei lor când Belarusul nu era o țară independentă, nu era o republică independentă, la vremurile în care făcea parte din alte state. Probabil că poporul belarus ar trebui să decidă singur ce atitudine să aibă față de asemenea încercări de a-i determina soarta.

După cum știți, la Vilnius a fost înființat un Consiliu de Coordonare, iar la Varșovia, o administrație națională anti-criză. Sunt primiți în capitalele europene, în structurile parlamentare europene. Nu cred că colegii noștri occidentali nu înțeleg ce fac. Deși, la fiecare colț, declară că aceasta nu este o încercare de a schimba puterea de la Minsk, că aceasta nu este o încercare de a băga zâzanie în relațiile dintre  Belarus și Federația Rusă, toate aceste ”vrăji bune” nu sunt confirmate de acțiuni practice. Opoziția bielorusă este finanțată activ și instigată să ia exact o astfel de linie intransigentă de a cere schimbarea de regim, greve pe un termen nelimitat – apeluri care au eșuat; în plus, multe alte lucruri, din ceea ce se face din exterior, pentru a menține această atmosferă de confruntare…

SUA, Canada și Uniunea Europeană au introdus sancțiuni personale împotriva președintelui Republicii Belarus, A. Lukașenko și a celor mai apropiați angajați ai Administrației sale. Știm că există mai mult decât simple fluxuri de bani pentru a finanța aceste proteste, inclusiv cele organizate cu participarea unor pehlivani din mediul infracțional, cu încercările lor de a provoca organele de forță. Dar și din Varșovia, și din Vilnius, prin intermediul rețelelor sociale, se distribuie tot felul de instrucțiuni, le-am văzut. Instrucțiuni despre cum să faceți amestecuri incendiare și explozivi – aceleași „cocktail-uri Molotov” și multe altele.  Prin urmare, poziția noastră este foarte simplă: este necesar să se pună capăt amestecului în afacerile interne ale Belarusului, este necesar să fie stimulați toți belarușii, inclusiv opoziția, să participe la o soluționare politică prin procesul de reformă constituțională. Ideile de a juca cartea conflictuală belarusă pe platformele internaționale sunt foarte dăunătoare și periculoase.

După cum știți, la OSCE a fost reactivat așa-numitul ”Mecanism de la Moscova”, care a fost creat încă în 1990, în perioada ”euforiei” care exista printre cei care doreau prăbușirea URSS. Acest ”Mecanism de la Moscova” a fost refolosit acum, pentru a pregăti un raport la distanță (a fost luat în considerare și de Parlamentul European), pe baza căruia a fost aprobată o rezoluție prin care se solicita asistență cuprinzătoare pentru opoziția din Belarus și, în general, crearea unui fond de ajutor, care va fi transferat poporului Belarusului de îndată ce regimul  actual va fi răsturnat. Aceasta este o născocire foarte tristă.

De altfel, Consiliul ONU pentru Drepturile Omului (HRC)are o astfel de procedură, ca o trecere în revistă periodică universală a stării de lucruri, din fiecare țară membră a HRC, din punctul de vedere  al drepturilor omului. S-a întâmplat că, exact în urmă cu o săptămână, a venit rândul Belarusului să treacă prin această revizuire periodică universală, care se pregătea de aproximativ un an și jumătate. Rezultatele revizuirii eforturilor belaruse în consolidarea drepturilor omului au primit, în cadrul Consiliului, o evaluare pozitivă pentru ultima perioadă de un an și jumătate – doi ani. Nu spun că totul este în regulă acolo. Nicio țară nu are o ordine completă în materie de drepturile omului.

În orice caz, nu tabloul în alb-negru. Acesta este cu mult mai complicat. Un politician rațional, care dorește ca toate popoarele să trăiască în conformitate cu dorințele lor, să-și decidă propriile destine în mod independent, ar trebui să contribuie la crearea condițiilor pentru acest lucru. Iar cei care vor să joace jocuri geopolitice, desigur, vor păstra cu grijă, îi vor crește pe opozanți, îi vor invita în baze străine, de unde aceștia vor încerca să conducă procesele din țara lor. Experiența Belarusului este destul de tristă. Cred că, chiar și cei care încearcă să patroneze protestul din Belarus înțeleg lipsa de sens a acestei inițiative, dar, din păcate, nu se pot opri. 

Întrebare: În 2016, pe ultima sută de metri a mandatului său, președintele SUA, Barack Obama, a introdus un nou pachet de sancțiuni împotriva Rusiei și a expulzat diplomați ruși. Se așteaptă, oare, Moscova, ca și Donald Trump să procedeze la fel și să pună cruce posibilității de redresare a relațiilor dintre Moscova și Washington? Și ce ar putea fi – noi sancțiuni împotriva Rusiei sau a proiectului ”Nord Stream-2”, alți pași care să împiedice viitoarele înțelegeri privind stabilitatea strategică sau altceva?

Serghei Lavrov: Din partea administrației Trump, nu trebuie să așteptăm să-și încheie mandatul pentru a introduce sancțiuni împotriva Rusiei. Am prezentat recent o statistică referitoare la perioada președinției lui Trump. Au fost anunțate sancțiuni împotriva Rusiei de 46 de ori – sectoriale, împotriva unor persoane fizice și juridice din Federația Rusă. Este un record absolut de densitate, pentru patru ani. Nu știu dacă ar trebui să ne așteptăm la o modificare a cadenței. În orice caz, Administrația Trump nu a întâmpinat dificultăți în a introduce astfel de sancțiuni fără nici un motiv. Nu asta e întrebarea. Ne-am obișnuit să ne bazăm exclusiv pe forțele proprii.

Există o expresie – înlocuirea produselor de import. Uneori este interpretată într-o manieră foarte îngustă și criticată pentru că nu întotdeauna se reușește înlocuirea cu succes a unui produs de import. Uneori durează prea mult, alteori este mai convenabil să speri într-un analog străin, mai bun. Alteori nu ai chef să faci ceva al tău. Dar o astfel de înlocuire a produselor de import este necesară și într-un sens mai larg, global, geopolitic.

Nu ne mai putem construi politica, planurile comerciale, energetice, în general planurile de comunicare cu lumea exterioară, în primul rând cu Occidentul, pornind de la ideea că tot ce am convenit cu partenerii occidentali va fi respectat și îndeplinit în totalitate de aceștia. Occidentul a demonstrat că este complet incapabil să negocieze și că nu este de încredere. A arătat că se lasă ispitit de tentația de a face jocuri politice și de a pune politica mai presus decât economia, ignorând evoluția firească, naturală a evenimentelor din Crimeea după lovitura de stat din Ucraina, când populația vorbitoare de limbă rusă, rușii, au refuzat să-i accepte rezultatul. Am vorbit deja despre asta. A fost motivul evocat de Occident pentru a decreta sancțiuni. Occidentul și-a dezvăluit propria neputință când nu a putut preveni acest puci, chiar dacă acesta a distrus acordul elaborat de UE. Există multe exemple despre cum Occidentul și-a descărcat, pur și simplu, furia pe noi pentru propriile eșecuri și greșeli politice grosolane. Trebuie să ne obișnuim cu asta.

Acum avem cazurile Skripal (Serghei Skripal și fiica lui, Iulia, otrăviți în Marea Britanie, în martie 2018, n.r), Navalnîi (Aleksei Navalnîi, blogger, n.r.) , o poveste de-a dreptul revoltătoare. Eu cred că partenerii noștri germani și alți parteneri occidentali au un comportament total inacceptabil. Dar asta este o discuție separată. Vedem cum, din orice chichiță, se pune mâna pe bâta sancțiunilor,  când, de fapt, motivul discordiei noastre este totala lipsă de dorință a partenerilor occidentali de a-și onora obligațiile. Fie că e vorba de Ucraina  – misiunea lor din februarie 2014 a fost un eșec complet. Fie că e vorba de explicațiile pe care le-am cerut și în cazul Skripal, și în cazul Navalnîi, și pentru multe alte acuzații lansate la adresa noastră. Trebuie să ne obișnuim să înlocuim importurile nu doar la brânzeturi, trufe, produse agricole, dar și la tot ce ne trebuie pentru o dezvoltare stabilă, sigură, fiabilă și avansată în toate domeniile, fără excepție.

Întrebare: De la începutul ostilităților din Nagornîi Karabah, Turcia a avut o participare activă în inițiativele diplomatice pentru rezolvarea conflictului. Care considerați că a fost contribuția Turciei la realizarea acordurilor dintre Azerbaidjan și Armenia, care au pus capăt ostilităților militare din Karabah?

Serghei Lavrov: Au fost deja formulate evaluări, în acest sens. Președintele Rusiei, Vladimir Putin, a discutat în repetate rânduri cu președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, de-a lungul eforturilor noastre de asigurare a încetării focului, de desfășurare a forțelor de menținere a păcii și, după obținerea înțelegerii respective, Erdogan a susținut acțiunile Rusiei.

Am convenit cu colegii turci crearea unui centru de monitorizare, ce va fi amplasat în Azerbaidjan, pe un teritoriu ce nu se învecinează cu zona de conflict. El permite monitorizarea de la distanță, cu mijloace tehnice, a ceea ce se întâmplă, în primul rând, în aer, dar și ”pe pământ” în Nagornîi Karabah și, la nevoie poate recurge la influența exercitată de Federația Rusia, de Turcia asupra părților, pentru a înlătura eventualele (sper să nu fie) încălcări. Subliniez încă o dată, toată munca se va efectua pe un teritoriu alocat acestui centru comun. O activitate care nu este legată nemijlocit de vreo acțiune de menținere a păcii în zona de conflict, iar acest lucru trebuie foarte bine înțeles. Aud tot felul de dorințe. Cred, însă, că ele trebuie lăsate la o parte, pentru a ne ocupa de lucruri concrete. Și trebuie să ne facem treaba pe baza acordurilor semnate de miniștrii Apărării din Rusia și din Turcia, care se referă la activitatea din birourile centrului de monitorizare.

Sunt foarte multe evaluări și reacții – unele dintre astea fiind la limitele euforiei, altele chiar isterice: ”Rusia a pierdut Caucazul, următoarea va fi Crimeea”. Avem destui asemenea analiști sterpi, ca și Turcia, de altfel, precum și multe alte țări. Ziarele turcești abundă în acuzații potrivit cărora Ankara și-a permis să se lase păcălită, că partea rusă i-a învins pe toți în lume. Adică, în Turcia se spera că Ankara va putea capitaliza mult mai eficient ajutorul acordat Azerbaidjanului, în vreme ce turcii câștigă pe câmpul de luptă, iar rușii – la masa negocierilor. Am citit extrase din presa turcă. Cred că și voi le știți.

Repet încă o dată, un val asemănător, dar cu acuzații de trădare la adresa Rusiei (de câte nu am fost acuzați) s-a  iscat și prin presa noastră liberală, pe rețelele sociale. Este o analiză ”de canapea”. Nu trebuie să-i fie acordată o prea mare atenție.

La noi au devenit la modă analogiile anatomice cu politica. Dacă vorbim de Armenia, la timpul său,  ”Radio Armenia” răspundea la întrebări în URSS. Una dintre întrebări suna cam așa: ”Care este diferența dintre părțile organismului uman și viață?”. ”Radio Armenia” răspundea cam așa: ”Viața este mai contondentă”. Totuși, toate judecățile acestea despre cine ce a pierdut, cine, ce ar fi putut să smulgă mai mult,  sunt cam din aceeași serial, unde toată politica, tot ce se întâmplă în lume este interpretat din punctul de vedere al jocului cu ”sumă zero”: eu te-am învins, deci, eu sunt mai tare; eu te-am umilit sau tu m-ai umilit pe mine, nu voi permite așa ceva. Nu asta este politica noastră.

Interesul nostru este ca pretutindeni în lume și, în primul rând, în jurul granițelor noastre, să fie liniște, să nu fie conflicte mocnite. S-a afirmat că «cel mai mare interes al Rusiei este ca acest conflict din Nagornîi Karabah să nu se rezolve, că Rusia a ”tărăgănat” în toți acești ani». Este o minciună sfruntată. Rusia a fost un lider în promovarea soluționării situației din Nagornîi Karabah, iar cel mai bun exemplu, în acest sens, este renumitul document de la Kazan. El putea oferi rezultatele care sunt astăzi ”pe teren”, dar fără nici o vărsare de sânge. Din păcate, atunci lucrurile s-au dovedit imposibil de realizat și nu din cauza noastră. După aceea, am început să promovăm o abordare în doi pași, primită, inițial, cu entuziasm de toate părțile. După aceea, însă, așa cum am amintit deja, au început să apară îndoieli: ”Cum așa: cinci raioane, două raioane? Cum va fi asigurată securitatea?” S-a dus și asta, totul a fost lăsat la o parte pentru o perioadă nedeterminată și nu din vina noastră.

Noi nu am dus lipsă nici de bune intenții, nici de propuneri concrete. Acum (dar, din păcate, cu utilizarea forței, cu prețul vieților pierdute de ambele părți) am pășit pe drumul reglementării, promovat de Rusia. După cum se știe, probabil, istoria nu ne învață nimic. E păcat, totuși, pentru că rezultatul obținut acum cu prețul sângelui, putea fi obținut fără sânge.

Federația Rusă nu este interesată de păstrarea conflictelor ”înghețate” nici în Karabah, nici în Transnistria, nici oriunde altundeva în spațiul post-sovietic. Cei care avansează asemenea aprecieri acționează, după părerea mea, într-un mod absolut necinstit. Asta și din cauza lipsei de cunoștințe concrete și a dorinței de a înțelege care este, de fapt, poziția Federației Rusiei, ce inițiative promovăm noi.

Noi și Turcia avem sarcini comune, după cum am mai spus: să monitorizăm, de pe teritoriul azer, cu mijloace tehnice de control obiectiv, situația din zona operațiunilor de menținere a păcii, control realizat exclusiv cu forțe ale contingentului forțelor armate ale Federației Ruse. Nu există nici un fel de ambiguități aici. Partenerii noștri turci înțeleg foarte bine acest lucru. Vom colabora cu ei și pe mai departe, inclusiv pe alte direcții ale politicii mondiale – în primul rând, în Siria.

Întrebare: Mulți lideri mondiali l-au felicitat deja pe J. Biden cu ocazia victoriei în alegerile prezidențiale. Din câte se știe, președintele Rusiei, V. Putin, nu a sunat, încă, în America. Este îngrijorată Rusia de informațiile că au existat nereguli în alegerile din America, desfășurate fără observatori internaționali? Este ușor de imaginat că, într-o situație similară, dacă alegerile s-ar fi desfășurat în orice altă țară a lumii, Departamentul de Stat nu putea recunoaște legitimitatea alegerilor. Intenționează Rusia să se pronunțe în aceeași cheie și, spre exemplu, să ceară numărarea completă, ba chiar o renumărare a voturilor?

Serghei Lavrov: Dacă ați auzit declarația Secretarului de Stat, M. Pompeo, Departamentul de Stat nu a recunoscut, de asemenea, deocamdată, legitimitatea alegerilor. Pompeo a cerut să se aștepte finalizarea numărării voturilor.

În ceea ce privește poziția noastră, am spus deja și nu o dată, că respectăm dreptul poporului american de a-și decide singur soarta. Sistemul lor electoral este, poate, cel mai arhaic dintre toate cele care există în țări cât de cât însemnate. Am atras de multe ori atenția asupra acestui fapt, când am purtat discuții tovărășești cu colegii mei – predecesorii și predecesoarele lui Pompeo. Țin minte cum am analizat cu C. Rice rezultatul alegerilor. Ea a început să înșire pretenții față de alegerile și sistemului nostru electoral. I-am dat ca exemplu cazul unui președinte SUA care, candidat fiind, a obținut mai puține voturi populare, dar prin sistemul de electori a ajuns la Casa Albă, printr-o logică destul de strâmbă. Mi-a răspuns că ei știu acest neajuns al sistemului, dar că este problema lor, o cunosc bine și singuri vor decide – ”vă rog, nu vă faceți griji”. Tare mi-aș dori ca americanii să nu-și facă griji măcar pentru problemele noastre, pe care ni le semnalează. Și ar fi de dorit să-și facă mai puține griji pentru problemele de aceeași natură din alte țări.

Fiecare țară are tradițiile ei. Dacă americani sunt dispuși să trăiască cu o tradiție care denaturează semnificativ voința de vot a populației, este dreptul lor. Dacă totul îi mulțumește, dacă totul la ei este în ordine (după cum reiese, nu chiar totul), cum le-am putea da noi sfaturi? Să se descurce singuri.

În privința felicitărilor, sunt uimit de câtă atenție se acordă acestui subiect. De obicei, felicitările se trimit după ce sunt anunțate oficial rezultatele alegerilor. În Statele Unite, așa ceva nu s-a întâmplat. Ei au Departamentul de Servicii Generale, împuternicit formal, să facă asemenea anunțuri. Acest Departament refuză, deocamdată, să facă acest lucru. Felicitările adresate candidatului din partea Partidului Democrat, J. Biden, se bazează pe calculele CNN, ABC, ale rețelelor sociale, în primul rând, ale principalelor mass media americane. Dacă există niște tradiții să trimiți felicitări de stat pe aceste criterii, nu putem face nimic în acest sens. În ceea ce  ne privește, privim altfel lucrurile. Felicitări se trimit înainte de a fi anunțate rezultatele finale atunci când nu există controverse, când cealaltă parte recunoaște victoria adversarului său. Printre altele, așa a fost în 2016, când H. Clinton a recunoscut victoria lui D. Trump. Atunci nu au apărut nici un fel de întrebări. Acum, astfel de întrebări sunt încă în picioare; de aceea, trebuie așteptate rezultatele oficiale. Mai mult, după cum înțeleg, Statele Unite au o procedură destul de clară pentru cum ar trebui să se întâmple totul […] În orice caz, ceremonia de inaugurare trebuie să aibă loc la 20 ianuarie 2021. Vom ști ceva până atunci.

Întrebare: Este pregătită Rusia ca, împreună cu Turcia, să depună eforturi pentru o transpunere în viață mai eficientă a acordului de încetare a focului în Libia, în special în chestiunea privind evacuarea mercenarilor străini din Sirte și din Al-Jufru? Și cum, în opinia dumneavoastră, se corelează situația de la sol în Libia cu desfășurarea de alegeri? Sunt ele posibile într-un viitor apropiat? În prezent, în Libia crește producția de petrol. Au existat informații precum că am ajutat la deblocarea sectorului petrolier libian. Este îngrijorată Rusia de creșterea necontrolată a producției de petrol în Libia?

Serghei Lavrov: Nu trebuie să uităm gnoseologia crizei libiene. Este cea mai brutală agresiune a NATO, care a bombardat Libia, a distrus statalitatea libiană. Acest lucru a generat râuri de teroriști, de contrabandă cu arme, cu narcotice, în Africa, la Sud și la Nord, râuri de migranți ilegali, de care Europa a început să se sufoce. Și, cu toate că problema nu a fost creată de noi, suntem, desigur, interesați să prevenim perpetuarea ei, transformarea ei într-un ”abces” permanent. De aceea, încă din primele etape, după încheierea agresiunii NATO, când Libia s-a destrămat în câteva părți, și existau deja dubii legate de șansa de a aduna la un loc această țară – cândva absolut prosperă și înfloritoare, am început să lucrăm la crearea condițiilor pentru reluarea unui dialog interlibian. Și am lucrat cu toate forțele politice din Libia, fără excepție. Atunci, am fost, practic, singurii care ne-am ocupat de asta, pentru că toți ceilalți actori externi și-au ales, ca să zicem așa, ”protejații” și au devenit ocrotitorii lor. Unii au ocrotit guvernul creat la Tripoli, alții au lucrat doar cu Tobruk și Benghazi, unde își avea baza Armata Națională Libiană, alții au avut contacte cu grupări militare mai puțin importante, dar destul de agresive […]

În ultimul timp, inclusiv grație unei implicări mai active a Rusiei și Turciei, având în vedere că țările noastre au avut relații deosebite, respectiv – Ankara cu Guvernul unității naționale din Tripoli, iar noi am avut legături strânse cu Tripoli și cu Tobruk, dar și cu alți actori de pe scena libiană, am încercat să ne folosim influența pentru a determina părțile conflictuale să ajungă la compromisuri. O etapă importantă a fost Conferința de la Berlin, din ianuarie anul curent, iar pe baza rezultatelor ei a fost adoptată rezoluția Consiliului de Securitate al ONU.

Am contribuit decisiv la decizia de a invita la Conferința de la Berlin chiar părțile libiene. Inițial, germanii nu planificaseră așa ceva […] Pe parcursul pregătirilor, am insistat ca la Berlin să fie chemate și părțile libiene (Fayez al-Sarraj și Khalifa Haftar), dar și ca, în capitala germană, să fie neapărat invitați și vecinii Libiei, ceea ce, la început, nemții nu au dorit. Chiar și cu participarea libienilor și a vecinilor, conferința s-a încheiat, e adevărat, cu adoptarea documentului, dar au existat îndoieli despre cum vor fi percepute ”pe teren” aceste documente. Nu întâmplător, imediat după Conferința de la Berlin, reprezentantul special al Secretarului general al ONU pentru Libia, G. Salameh, a demisionat. Probabil a înțeles că este incorect să încerci să impui niște soluții fără să asculți ce au de spus și părțile libiene. Prin urmare, noi avem acum abordarea propusă de la bun început de Rusia: în Tunisia, cu sprijinul ONU, s-au adunat 75 de oameni, delegați a trei regiuni istorice ale Libiei – Tripolitania, Cirenaica și Fezzan – câte 25 de oameni din partea fiecăreia. Ei trebuiau să elaboreze foaia de parcurs a procesului final de reglementare politică, de asigurare a unei construcții politice stabile a întregii țări: pregătirea unei Constituții, crearea Consiliului prezidențial cu reprezentanți egali din partea tuturor celor trei regiuni ale Libiei, formarea guvernului, alegeri parlamentare. Pe scurt, întregul proces politic, dezbătut de ei acum, este scris pentru un an și jumătate, cel mult doi. Sperăm mult că această muncă va fi una de succes și că, foarte important, rezultatele ei vor fi puse în practică și că nu vor rămâne doar pe hârtie, după altă conferință.

Despre petrol. Într-adevăr, în septembrie am invitat, la Moscova, părțile libiene, pentru a le ajuta să ajungă la o înțelegere privind reluarea vânzărilor de petrol. S-a ajuns la un acord. Pe măsură ce acest export se reia, mai trebuie rezolvate unele detalii de natură juridică și de proprietate – chestiuni de care se ocupă și Corporația Petrolieră a Libiei, și Guvernul Libiei, și Parlamentul. În ceea ce privește influența acestui proces asupra piețelor mondiale de petrol, asupra prețului, asupra resurselor energetice, probabil va exista o oarecare influență. Piața s-a înscris acum pe un trend de creștere. În orice caz, când vorbim despre necesitatea de a reglementa piața petrolului, noi nu avem în vedere să discriminăm un producător de hidrocarburi sau altul.

Întrebare: Serghei Viktorovici, vă rog să mai reveniți la tema Nagornîi Karabah și să explicați statutul teritoriilor din Stepanakert (capitală a Republicii autoproclamate  Nagornîi Karabah – n.r.) și nu numai, care rămân sub controlul părții armene. Când și în ce format va fi discutat statutul acestor teritorii și va exista, în general, o asemenea dezbatere, având în vedere că, potrivit Azerbaidjanului, problema karabahă a ”fost rezolvată”?

Serghei Lavrov: Am vorbit deja despre acest lucru. Problemele legate de statutul enclavei Nagornîi Karabah reprezintă, acum, poate cea mai importantă temă a procesului politic, deoarece restaurarea controlului Azerbaidjanului asupra a cinci și, ulterior, asupra a încă două raioane, se derulează de la sine. Baku înființează acolo administrații provizorii și va restabili viața pașnică. Să nu uităm că mai trebuie rezolvate chestiunile privind revenirea refugiaților și a persoanelor strămutate atât în Nagornîi Karabah, cât și în toate raioanele vecine enclavei de unde o asemenea transmutare de oameni s-a produs și în timpul războiului, și după aceea. Este un aspect la care s-a referit și președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev. Pornim de la ideea că acest statut va fi determinat acum în funcție de acțiunile pe care noi toți trebuie să le întreprindem, pentru a ajuta la refacerea armoniei etno-confesionale în Nagornîi Karabah, așa cum a fost ani mulți, înainte ca acolo să înceapă războiul, pe fondul destrămării URSS, război care a avut consecințe dintre cele mai tragice, pe care acum încercăm să le descâlcim. Un statut poate fi stabilit numai după ce va deveni clar ce drepturi vor fi oferite tuturor celor care au trăit în Nagornîi Karabah și au dreptul să revină acolo și, desigur, celor care au rămas în tot acest timp pe respectivul teritoriu. Este valabil și pentru azeri, și pentru armeni.

Am vorbit deja despre moștenirea culturală, despre obiectivele culturale, despre faptul că trebuie restabilită încrederea, pacea interetnică și interconfesională. În acest scop, trebuie refăcute bisericile și moscheile și trebuie normalizată viața de zi cu zi, așa cum a fost ea când acolo trăiau umăr lângă umăr reprezentanții tuturor naționalităților și religiilor. Nu este deloc simplu. De aceea, nu am stabilit niște termene artificiale. Observăm că refugiații azeri vor avea posibilitatea de a se întoarce în sudul enclavei Nagornîi Karabah, inclusiv în raionul Șușa. Noi, cu forțele noastre de menținere a păcii, vom asigura calmul în acest raion. De acest lucru sunt interesați și colegii noștri azeri, și cei armeni. Desigur, vom implica UNESCO pentru refacerea acestor simboluri ale moștenirii culturale și pentru a asigura o atitudine respectuoasă față de ele. Vom atrage Comitetul Internațional al Crucii Roșii, Departamentul Înaltului Comisar ONU pentru refugiați, pentru a-i ajuta pe oameni să revină la vetrele lor, să-și refacă locuințele și să înceapă o viață normală. Când toate astea se vor întâmpla, nu am nici o îndoială că problema statutului își va pierde din acuitate și va putea fi rezolvată foarte, foarte repede și extrem de lin.

Întrebare: Colegii mei au abordat deja problema rolului Grupului de la Minsk și, în plus, a rolului Turciei. Ați explicat de ce Grupul încă mai joacă un rol în viitorul proces de reglementare a conflictului, dar credeți că Ankara va fi adăugată în calitate de co-președinte al Grupului?

Serghei Lavrov: Nu, ea nu va fi adăugată în calitate de co-președinte al Grupului. Ați spus corect că Grupul de la Minsk al OSCE continuă să figureze. Grupul de la Minsk înseamnă în jur de zece țări (inclusiv Turcia). El se ocupă de Nagornîi Karabah, ascultă periodic rapoartele co-președinților, iar fiecare membru are dreptul să-și expună punctul de vedere, să vină cu propuneri. Așa cum se cuvine în orice structură, co-președinții trebuie să țină cont de poziția membrilor grupului care le-a conferit împuternicirile de rigoare. Nu există planuri de extindere a formatului de trei co-președinți (Rusia, Statele Unite și Franța). Cum am spus, ne aflăm într-un permanent contact. Săptămâna viitoare așteptăm, la Moscova, vizita co-președinților francez și american, pentru a-i informa în detaliu despre cum desfășurăm noi forțe de menținere a păcii și, probabil, ne vom consulta în legătură cu ceea ce tocmai am spus și anume cum să contribuim la revenirea la o viață normală, ținând cont de drepturile tuturor comunităților etno-confesionale din Nagornîi Karabah și din jurul enclavei.

Întrebare: Berlinul este nemulțumit de cooperarea în cazul crimei din Tiergarten, Moscova este nemulțumită de colaborarea în așa-numitul ”caz Navalnîi”. În ce măsură confruntarea dintre Rusia și Germania influențează procesele politice, situația din Ucraina (desfășurarea summit-ului în ”format Normandia”) și alte chestiuni, inclusiv deschiderea granițelor dintre Rusia și Uniunea Europeană?

Serghei Lavrov: În ceea ce privește Tiergarten, nu știu de ce sunt nemulțumiți nemții. Justiția își vede de treabă. Din câte știu, avocații lucrează, iar martorii sunt chemați la audieri. Noi vrem să înțelegem dacă aceștia există, într-adevăr și dacă au văzut cu ochii lor ce s-a întâmplat. Așa că, întrebările ar trebui puse anchetei germane, mai mult. Nu văd ca partea germană să ridice pretenții, pentru că facem tot ceea ce  depinde de noi. Există o persoană acuzată individual, nu sunt dovezi ale vreunei legături cu statul rus. Au fost câteva acuzații nefondate, dar cei care le-au lansat ar trebui să le fundamenteze, nu noi. Această persoană fizică are avocați, care au pus întrebări (inclusiv ce au văzut concret martorii și ce nu au văzut), dar răspunsuri nu au primit încă.

În ce-l privește pe Navalnîi, aici, într-adevăr, există motive pentru o foarte serioasă neînțelegere. Sunt motive pentru a califica acțiunile colegilor noștri germani ca fiind absolut inacceptabile și necorespunzătoare obligațiilor lor internaționale. Nu voi intra prea mult în detaliile acestei povești, care a fost bine prezentată la conferințele de presă ale Ministerului de Externe al Rusiei, în mass-media – se știe totul. Cele mai dure elemente la care ar trebui să reacționeze colegii noștri germani rezidă în faptul că, în pofida țipetelor și văicărelilor, pacientul Navalnîi a fost predat nemților în mai puțin de două zile. Adică, de îndată ce medicii noștri l-au adus într-o stare care să le permită să semneze documentele cum că poate fi transportat în Germania. Avionul german a primit imediat aprobare pentru evacuare medicală. Se ridică întrebarea: cine, cu excepția medicilor, s-a mai aflat la bordul avionului? Iată un subiect despre care ar fi interesant să vorbim. Dar, probabil, vor fi chestiuni nu atât de natură medicală, cât întrebări legate de cine ar fi putut avea legătură cu această poveste, dincolo de cercurile strict medicale. Navalnîi a fost transferat de îndată la Clinica Charite. Și nici în clinica Charite, precum nici în spitalul din Omsk, nu s-au găsit nici un fel de substanțe otrăvitoare, de luptă, în organismul lui, dar au fost găsite în clinica Bundeswher-ului.

Când i-am rugat să ne arate rezultatele analizelor, ni s-a spus că nu primim nimic, pentru că vom afla ”secretele” ce le permit nemților să stabilească prezența unor substanțe militare otrăvitoare într-un material genetic sau de alt tip. Chiar vorbiți serios? Nu vreau să folosesc expresia ”grădiniță de copii”, nemții fiind un popor considerabil mai avansat. Ceea ce înseamnă că este o poziție conștient asumată, o provocare – lipsa dorinței de a ne da ceva. Drept răspuns la cele cinci solicitări ale Procuraturii Generale a Rusiei, bazate pe Convenția Europeană privind Asistența Judiciară Reciprocă, în virtutea căreia nemții sunt obligați să ne răspundă ce s-a găsit în materialul genetic al lui Navalnîi, ei ne anunță că ”se pot gândi” dacă să ne dea sau nu aceste documente, cu condiția să fie deschis un dosar penal. Nu dau, ci doar se ”gândesc”. La noi, un dosar penal se poate deschide numai dacă vedem în acele documente ceea ce nu au găsit medicii noștri din Omsk. Consider că a nu respecta legislația rusă și a ne cere să o respectăm încălcând-o, de fapt, este o dovadă de indecență și de lipsă de etică, atât pentru germani, cât și pentru orice altă țară, indiferent de ceea ce crede sau își imaginează că este.

Colegii noștri germani consideră că sunt fără de păcate, că trebuie crezuți pe cuvânt, că nu trebuie să prezinte nici un fel de dovezi. Au spus că acest ”caz Navalnîi” nu mai este deja o chestiune care ține de relațiile ruso-germane, ci o chestiune de securitate internațională. De aceea, Germania s-a adresat Organizației pentru Interzicerea Armelor Chimice (OPCW). Organizație care, mult timp, nu ne-a spus adevărul. Inițial a negat, apoi a recunoscut că, într-adevăr, nemții au luat legătura cu ea. Într-un final, s-a clarificat că, se pare, reprezentanții OPCW s-au deplasat personal la Berlin, au luat analize, și-au făcut treaba și au redactat un raport. La rugămintea noastră de a ne arăta acel raport, ne-au spus că, din moment ce nemții ”l-au comandat”, ”mergeți la Berlin!”. Berlinul spune ”duceți-vă la Haga!”, iar Haga ne trimite la Berlin. Ce e asta? Decență diplomatică sau umană? După părerea mea, este exact pe dos. Într-un final, raportul, elaborat de OPCW, a fost prezentat, dar toate formulele chimice unde, de fapt, ”se ascundea diavolul”, au fost tăiate cu cariocă neagră, fiind imposibil să citești ceva.

La 5 noiembrie, a sunat ministrul de Externe al Germaniei, Heiko Maas. I-am explicat că atitudinea Berlinului este total inacceptabilă în condițiile în care refuză să ne prezinte dovezile lui, acuzându-ne, în schimb, de toate păcatele muritorilor. Împreună cu Franța, Germania a devenit principalul inițiator al dezbaterilor din UE și NATO referitoare la introducerea de sancțiuni împotriva Rusiei pentru un caz de nimeni și în nici un fel dovedit, ”pentru ceva comis pe teritoriul Federației Ruse”. Avem motive să credem că tot ce s-a întâmplat cu Navalnîii, din punctul de vedere al pătrunderii substanțelor otrăvitoare în organismul lui, ar fi putut avea loc în Germania sau în avionul în care l-au îmbarcat și cu care l-au dus la Clinica Charite. Substanța militară otrăvitoare este mortală. La fel ca și cei doi Skripal, omul se pare că se simte minunat, chiar dacă nimeni nu l-a văzut; nemții nu permit accesul reprezentanților noștri consulari la el.

Dacă vă amintiți versiunile care au circulat inițial, când Navalnîi abia fusese dus la Omsk – o lume întreagă urla că, pe aeroportul din Tomsk, el a băut un ceai otrăvit. Imediat au fost verificați toți cei care au stat cu el la bar, cei care i-au preparat ceaiul și cei care i l-au servit. Nu s-a descoperit nimic. Apoi, a apărut versiunea cu sticla, pe care colaboratorii lui Navalnîi (care acum evită orice contact cu ancheta) au sustras-o din camera de hotel unde au pătruns ilegal, în pofida tuturor regulilor hoteliere. Această sticlă ar fi fost dusă în Germania; nimeni nu ne-a arătat-o. În același timp, se afirmă că pe ea au fost găsite ”dovezi absolut convingătoare” și că noi ”vom răspunde pentru asta”. Pentru ca brusc, însuși Navalnîi să declare că, de fapt, nu este vorba nici de ceai, nici de sticlă, ci de îmbrăcămintea prin care a fost otrăvit. Dacă el se afla la Clinica Charite, cred că, după părerea mea, asistăm la un spectacol al Circului ”Șapito”. Cu greu percep motivele reale ale partenerilor noștri germani.

Pot repeta ce i-am spus lui Maas, deși cred că nu mai este pentru nimeni un secret. După cum observăm, Germania și-a asumat rolul de lider al noii deteriorări a relațiilor cu Rusia. Ceea ce ne îngrijorează, inclusiv din punctul de vedere al acelui rol global pe care Germania l-a jucat, îl joacă și, după toate probabilitățile, intenționează să-l joace din nou în Europa.

În privința Ucrainei, pretențiile noastre față de colegii germani și francezi sunt uriașe. Să te ascunzi în spatele a cinci principii UE, potrivit cărora ”cu Rusia totul va fi bine, de îndată ce va îndeplini Acordurile de la Minsk”, se află undeva la limita josniciei diplomatice și politice. Declarațiile autorităților ucrainene trebuie să primească o reacție cel puțin din partea Parisului și a Berlinului, care sunt co-autori ai Acordurilor de la Minsk în cadrul ”formatului Normandia”. Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, afirmă că, mai întâi trebuie preluat controlul asupra graniței, după care ”se descurcă singuri” și fără ”orice” Acorduri de la Minsk. El și vicepremierul A.Reznikov spun că Acordurile de la Minsk s-au învechit, sunt expirate de mult și că totul trebuie făcut altfel.

Leonid Kravciuk, numit negociator-șef din partea Ucrainei în Grupul de contact (de fapt, acolo ar trebui să se decidă totul), a lansat recent o nouă inițiativă, care a fost deja caracterizată de negociatorii noștri ca având darul de a submina complet Acordurile de la Minsk, având un singur scop: cu orice preț, să nu se facă nimic, dar să se reunească pentru un nou summit în ”format Normandia”. Se pare că lui Zelenski îi place să stea de vorbă cu liderii lumii, să creeze impresia (pentru electoratul său și, poate, pentru admiratorii săi din Occident) că știe ceva și că poate ceva. Este un fel de substituire a esenței, cu efecte externe. Am mai trecut prin asta – așa a fost pe vremea președintelui P. Poroșenko și așa este acum, sub V. Zelenski. Din păcate, nu observăm nici o schimbare. Înainte de a accepta o asemenea abordare de subminare a acordurilor, este necesar ca Berlinul și Parisul să ridice tonul și să-i ceară președintelui Ucrainei și membrilor echipei lui să respecte ceea ce s-a spus cu aproape un an în urmă, la summit-ul de la Paris, desfășurat în ”format Normandia” și anume că nu există alternativă la Acordurile de la Minsk. Atâta timp cât nu se va face astfel, vom continua să considerăm că Berlinul și Parisul favorizează distrugerea a aceea ce au făurit cu mâinile lor.

Va fi al doilea caz de trădare a propriilor acorduri. Primul a fost în februarie 2014, când Berlinul, Parisul și Varșovia au fost martori și și-au depus semnătura pe protocolul de reglementare dintre V. Ianukovici și opoziție. A două zi, opoziția i-a scuipat în față, a rupt semnăturile, iar reprezentanții UE, pur și simplu, ”s-au șters”, au recunoscut acapararea ilegală a puterii printr-o lovitură de stat armată neconstituțională. După care, ”au pedepsit” Rusia pentru susținerea celor care au refuzat să recunoască această lovitură de stat anticonstituțională. Nu a fost nici o greșeală, a fost o crimă împotriva dreptății, a dreptului internațional, săvârșită de partenerii noștri germani și francezi. A doua oară, aceeași trădare față de propriile înțelegeri o observăm acum și vizează subminarea Acordurilor de la Minsk. Mai întâi, Acordul din februarie 2014, după care cel din februarie 2015. O dată pe an, colegii noștri din Berlin și Paris au procedat la astfel de acțiuni, pe care ei înșiși au încercat, apoi, să le îngroape.

M-ați întrebat despre granița dintre Rusia și Uniunea Europeană. Nu știu la ce vă referiți. Am avut negocieri privind trecerea la regim fără vize. S-au derulat o perioadă, în câteva etape. Ultima etapă, în care am ajuns undeva în anii 2012-2013, viza o simplificare substanțială a regimului de călătorii reciproce, inclusiv regim fără vize pentru numeroase categorii de cetățeni, implicați în schimburi de tineret, culturale, sportive și educative. Din păcate, acest document nu a intrat în vigoare, pentru că, la acel moment, Comisia Europeană și Jose Manuel Barroso aveau alte planuri. S-a pus o condiție, cum  că prevederile acordului pot fi aplicate numai în cazul deținătorilor de pașapoarte biometrice. Am fost de acord. Apoi s-a vorbit că, înainte de intrarea în vigoare a acordului, să fie semnat un protocol de readmisie, pentru ca infractorii să fie imediat deportați, pe baze legale. Am fost de acord și cu asta, dar nu a ajutat. Era evidentă lipsa dorinței de a semna cu noi alte acorduri, pentru a face granițele mai transparente, mai penetrabile.

În cele din urmă, am înțeles că problema nu era neliniștea Uniunii Europene despre cum vor funcționa readmisia sau pașapoartele biometrice. Într-una dintre etape, ni s-a spus sincer (a fost cu mult înainte de criza ucraineană), că există, la nivel de UE, decizia politică de a nu introduce regimul fără viză cu Rusia înainte ca el să fie oferit Ucrainei, Georgiei și Moldovei. Ni s-a spus sincer și deschis, deși, la acel moment, nici Ucraina, nici Georgia și nici Moldova nu ajunseseră nici măcar aproape de acele înțelegeri realizate între Rusia și Comisia Europeană privind trecerea la regimul fără vize. Iată prețul asigurărilor care au răsunat, în acei ani, despre parteneriatul strategic și despre faptul că programul ”Parteneriatului Estic” al Uniunii Europene, unde intră în special Ucraina, Georgia și Moldova, nu ar avea nici un substrat anti-rusesc. S-a dovedit că are: tot ce se poate face pentru dezvoltarea relațiilor în interesul comunicării între societățile civile, pentru alte contacte, UE va stabili mai întâi cu aceste țări, iar Rusia să mai aștepte, chiar dacă este mult mai pregătită din acest punct de vedere decât respectivii ”clienți”.

Întrebare: Vor fi răspunsuri la sancțiunile Uniunii Europene și ale Germaniei?

Serghei Lavrov: Răspunsuri vor fi, cu siguranță. Locomotiva sancțiunilor UE în ”cazul Navalnîi” a fost Germania. Având în vedere că ele vizează direct angajații din conducerea Administrației Președintelui Rusiei, sancțiunile noastre de răspuns vor fi în oglindă. Au fost deja adoptate, curând le vom anunța colegilor noștri germani și francezi. Sancțiunile vor fi împotriva unor înalți oficiali din aparatele de conducere ale Germaniei și Franței.

Întrebare: Ați răspuns deja la întrebări pe tema alegerilor din Statele Unite. Mulțumesc că ați fost sincer. Aș dori să trec la tema relațiilor strategice. Ce chestiuni pot fi analizate și rezolvate cu actuala Administrație a SUA?

Serghei Lavrov: Noi am avut numeroase propuneri. Când președintele D. Trump s-a instalat la Casa Albă, reacția noastră a fost sinceră, având în vedere numeroasele lui declarații publice despre dorința de a stabili relații bune cu Federația Rusă.

Am fost de două ori la Casa Albă. Am fost primit de președintele D. Trump în 2016 și, mai recent, la sfârșitul anului 2019. De fiecare dată, am simțit dorința lui sinceră de a colabora cu Rusia în condiții de avantaj reciproc, de a asigura interesele naționale ale SUA  în asociere cu asigurarea intereselor rusești. Salutăm o astfel de stare de spirit, dar, în realitate, nu ea a definit activitatea practică a Administrației SUA. Cum am spus, de aproape 50 de ori au fost introduse sancțiuni, ceea ce nu s-a întâmplat sub nici o altă Administrație, ai căror conducători au fost mult mai puțin pozitivi în afirmațiile lor publice față de Federația Rusă.

Cu toate acestea, noi știm că, întotdeauna, cei supărați sunt în pierdere. Noi nu ne supărăm. Abordăm acest gen de situații, relațiile cu una dintre cele mai mari puteri ale lumii, din punct de vedere pragmatic, al politicii reale. Iar pragmatismul și politica reală cer ca noi și americanii să încercăm, totuși, să păstrăm un dialog pe probleme legate, în primul rând, de stabilitatea strategică. Este esențial acest lucru. Dialogul trebuie menținut de o manieră care să nu distrugă toate mecanismele, care, de bine, de rău, au asigurat, decenii la rând, această stabilitate strategică, spre binele Federației Ruse și a Statelor Unite și spre siguranța tuturor celorlalte popoare ale lumii. Și nu există nici o exagerare aici.

În ultimul timp, la fiecare eventual element de iritare, care, de regulă, întotdeauna se crea din Washington, am încercat să răspundem în mod constructiv.

Când președintele B. Obama a inventat tema amestecului rusesc în alegerile americane din 2016, imediat am propus deschiderea unui canal special de comunicare închisă, care exista la noi pe linia centrelor de reducere a pericolului nuclear, în cazul unor incidente atomice, a suspiciunilor privind intențiile celuilalt. În SUA există o foarte bună linie de comunicare închisă. Când am fost acuzați că, prin ”hackerii noștri” ne amestecăm în spațiul cibernetic al SUA pentru a ”manipula votul”, ”pentru a mânui rezultatul alegerilor”, pentru a ”sparge serverul Partidului Democrat”, imediat am propus redeschiderea acestui canal închis de comunicare pentru ca, prin intermediul lui, americanii să-și transmită pretențiile, fără să se teamă că vor fi dezvăluite. Iar noi vom răspunde la toate apelurile și preocupările lor.

Am trimis câteva astfel de solicitări, dar de fiecare dată am fost refuzați. Când, în mandatul lui D. Trump, iar s-a început să se vorbească despre Rusia care ”se amestecă în alegeri”, ”fără să reacționeze la îngrijorările americanilor”, le-am propus în mod cinstit să publice așa, pe față, întreaga  corespondență purtată pe acest canal închis de comunicare, din octombrie 2016 până în ianuarie 2017 și în cadrul căreia noi le-am propus americanilor să începem un dialog deschis, pentru ca ei să ne prezinte concret preocupările lor, iar noi să răspundem. Au refuzat categoric, nu au dorit să le publice. Noi, însă, am vorbit despre însuși faptul că asemenea propuneri au fost făcute.

Mai departe, au început să apară probleme legate deja de acordurile din domeniul dezarmării – spre exemplu, cu Tratatul privind lichidarea rachetelor cu rază medie și mai scurtă de acțiune (INF). Evocând un pretext absolut inventat, SUA ne-au acuzat că dezvoltăm o rachetă care ar fi fost testată pe o distanță interzisă și au anunțat că se retrag din Tratat. Invitația noastră de a inspecta această rachetă a fost respinsă cu aroganță. Nu numai că nu și-au trimis specialiștii, dar americanii au interzis tuturor țărilor NATO să răspundă invitației noastre, pentru că îi chemasem și pe ei la prezentare. Doar grecii, turcii și bulgarii ”nu s-au supus” apelului SUA. Ei și-au trimis atașații militari care, timp de câteva ore, au studiat racheta, le-au pus întrebări specialiștilor noștri și au primit răspunsuri. Turcia, Grecia și Bulgaria sunt țări care, probabil, nu dispun de specialiști de nivelul celor din SUA, care ar fi putut pune întrebări mult mai competente despre caracteristicile rachetelor cu rază medie și mai scurtă de acțiune. Dar Washingtonul a refuzat să vină, anunțând retragerea din INF. Și, foarte curând, a devenit clar de ce au făcut așa. Pentru că intenționau să desfășoare rachete interzise prin Tratat cu mult înainte de a anunța că Tratatul a încetat să mai existe. Iar acum vedeți cum aceste rachete încep să se desfășoare în Japonia, în Coreea de Sud… În același timp, dispozitive de apărare antirachetă, situate în special în România și care vor fi amplasate și în Polonia (așa-numitele MK-41), așa cum am presupus noi, au început să fie operativ folosite pentru lansarea de rachete de croazieră.

Când, de-a lungul anilor, ne-am exprimat îngrijorarea, americanii ne spuneau că MK-41 reprezintă doar apărare antirachetă și că vor lansa antirachete. Dar ele sunt produse de corporația Lockheed Martin. Iar pe site-ul companiei este postată o reclamă ce afirmă că dispozitivele MK-41 sunt un produs cu dublă destinație: cu același succes, ele pot lansa atât antirachete, cât și rachete de croazieră de atac. Ceea ce înseamnă desfășurarea la sol a rachetelor cu rază medie și mai scurtă de acțiune, ceea ce a fost interzis de INF.

La două luni după ce INF și-a încetat existența, din inițiativa Statelor Unite, americanii au testat această instalație cu o rachetă de croazieră de atac. Când noi eram acuzați că încălcăm Tratatul și tocmai de aceea americanii trebuiau să se retragă din el, am avut de-a face cu un caz de ipocrizie și înșelăciune. De fapt, ei au erau cei care doreau să se retragă, pentru că aveau nevoie de aceste arme în Europa și, în special, în Asia.

În ceea ce privește situația actuală a rachetelor, din această categorie de arme, Președintele Rusiei, V. Putin a trimis, încă de acum un an, tuturor partenerilor săi, inclusiv tuturor țărilor NATO, propuneri de depășire a crizei provocate de distrugerea INF. El a confirmat că Rusia va declara un moratoriu asupra desfășurării la sol a rachetelor cu rază medie și mai scurtă de acțiune până când, într-o regiune a lumii, nu vor apărea sisteme similare de producție americană. El a propus ca acest moratoriu să fie reciproc, subliniind că Rusia va fi gata să analizeze măsuri corespunzătoare de verificare. Propunerea a fost ignorată de toate țările, mai puțin de Franța. Francezii s-au arătat interesați de modul în care un astfel de moratoriu ar putea fi verificat. Este cheia încrederii reciproce. Toți ceilalți au spus ”nu”. Pe motiv că Rusia are deja această rachetă, ea ”încalcă tot” și pentru că ”nu vrea” ca și alții să aibă așa ceva, Rusia propune așa-numitul moratoriu.

Dar nu ne pierdem curajul și continuăm să credem că o nouă desfășurare de rachete cu rază medie și mai scurtă în Europa și în Asia (dar în primul rând în Europa) va fi o amenințare colosală. Deși, inclusiv din Asia, ele vor constitui un pericol pentru o parte a teritoriului nostru, chiar dacă vor fi amplasate, după cum s-a declarat, pentru descurajarea Chinei. Totuși, am venit cu o nouă inițiativă, formulată de Președintele Rusiei. La capitolul rachetelor cu rază medie și mai scurtă de acțiune, el a propus să se revină la un moratoriu comun reciproc, în condițiile rezolvării problemelor legate de încredere prin măsuri de verificare. Din moment ce NATO, americanii dispun de dispozitive MK-41 în România și Polonia, ce pot lansa rachete de croazieră de atac de la sol, iar noi avem racheta 9M729, suspectată că încalcă principiul distanței de acțiuni stabilită prin INF, haideți să organizăm verificări reciproce. Ei ne-ar arăta dispozitivele lor, noi le-am arăta racheta noastră. Mai mult, suntem dispuși (chiar dacă nu-i vom convinge că racheta 9M729 nu are o rază de acțiune mai mare de 500 kilometri), nu doar să o retragem din Regiunea Kaliningrad, dar, în general, din partea europeană a Federației Ruse. Oare nu este aceasta o propunere cinstită? Deocamdată nu există nicio o reacție distinctă în privința ei. Ceea ce ne confirmă, odată în plus, că, de fapt, americanii nu au nevoie de controlul armelor. Ei au nevoie să-și desfășoare fără nici un control armele, pe care le consideră necesare pentru descurajarea ba a Chinei, ba a Rusiei, ba mai știu eu a cui.

Încă o propunere. Am menționat deja problemele cibernetice. Foarte recent, în SUA a izbucnit din nou isteria privind amestecul în tot și în toate prin intermediul spațiului cibernetic. De mult promovăm la ONU inițiativa privind necesitatea asigurării  securității informaționale internaționale, dar astfel încât acest spațiu cibernetic, în special internetul, să fie controlat nu de cineva anume, ci acest control să fie unul colectiv și ca toate țările să înțeleagă cum funcționează internetul, că el funcționează în asemenea fel încât să nu știrbească nimănui securitatea națională. Continuăm aceste eforturi la ONU. Nu tuturor le convine această idee; americanii încearcă să frâneze lucrurile. Dar decizia adoptată recent de Adunarea Generală a ONU propune continuarea activității de convenire a regulilor pentru un comportament responsabil în spațiul cibernetic al tuturor statelor.

Concomitent, le-am propus americanilor (după cum știți, în septembrie anul curent, a fost prezentată inițiativa Președintelui Rusiei, V. Putin) de a intensifica în mod substanțial colaborarea bilaterală în spațiul cibernetic, de a relua activitatea stopată de ei a grupului de lucru care a existat și care funcționa cu destul succes, de a întreprinde o serie de alte măsuri ce-ar permite reducerea considerabilă a tensiunilor în sfera cibernetică prin asigurarea unui dialog transparent și prin renunțarea la acuzații nefondate, însoțite de retragerea din orice discuție.

Avem destule inițiative menite să rezolve, cu SUA, chestiunile securității globale, pusă serios la încercări din ce în ce mai multe.

Acum, SUA se retrag din Tratatul Cer Deschis (DON). Tratatul prevede că datele obținute ca urmare a zborurilor în cadrul Cerului Deschis trebuie furnizate tuturor celorlalte părți ale acestui tratat, adică acestea nu trebuie furnizate neparticipanților. Noi știm că americanii își ”prelucrează” intens toți aliații din NATO, care rămân în DON. Washingtonul cere de la ei ca aceștia să semneze documente conform cărora, când aceste țări vor rămâne în tratat, fără SUA, să le transmită datele obținute în timpul zborurilor deasupra Rusiei. Oare este cinstit? Deloc nu e. Adică SUA nu vor să arăte nimănui nimic, dar vor extrage ilegal, de la aliații lor, informații pe care, în virtutea prevederilor acordului, aceștia nu au dreptul să le comunice americanilor. În același timp, Washingtonul cere aliaților lui europeni și altor state occidentale să refuze cererile Rusiei (în cazul în care Tratatul va continua să funcționeze) de a efectua zboruri deasupra obiectivelor militare americane de pe teritoriul lor. Este, de asemenea,  o încălcare dintre cele mai grosolane a Tratatului. Dar americanii – o știm asta – își obligă partenerii să impună Rusiei astfel de cerințe.

Firește că nu putem accepta așa ceva. Dacă se dorește ca Tratatul să rămână în vigoare și dacă noi vom dori să rămânem parte, vom cere de la partenerii noștri să ne confirme juridic, în scris, că, în primul rând, nu vor interzice survolarea vreunor părți din teritoriul lor. Dacă acolo sunt sau nu baze americane, este teritoriul lor, teritoriul țărilor occidentale ce rămân în Tratat. În al doilea rând, că se obligă în mod categoric să nu transmită Statelor Unite ale Americii date privind zborurile efectuate deasupra Federației Ruse.

Revenind la Tratatul START. Dacă dispare, nu ne va mai rămâne nici un tratat pentru controlul armelor și menit să ofere condiții transparente pentru menținerea stabilității strategice. Suntem gata să demarăm un dialog axat pe toate tipurile de arme, inclusiv  cele anunțate de președintele V. Putin, arme aflate în plin proces de dezvoltare sau care intră deja în dotarea forțelor armate. Am declarat deschis că sistemele ”Sarmat” și ”Avangard” intră sub incidența Tratatului privind armamentul strategic ofensiv. Suntem gata să înscriem aceste arme în Tratat. Restul – ”Poseidon”, ”Burevestnik” și altele – nu se înscriu în criteriile acestui Tratat. De aceea, pentru a discuta despre aceste arme, avem nevoie de noi negocieri, de un nou cadru. Noi propunem demararea unui dialog, dar care să nu vizeze doar dezbateri, cum propun americanii, legate de numărul de focoase, pentru ca ei să afle, în sfârșit, ce se întâmplă la noi cu armele nucleare tactice (îi interesează acest aspect). Focoasele sunt un lucru secundar. Contează, în primul rând, acele mijloace ce pot transporta respectivele focoase.

Le propunem americanilor să ne așezăm la masă și să analizăm noua situație creată, să inventariem noile noastre arme, noile arme planificate de americani, dar, cel mai important, să analizăm doctrinele care s-au elaborat în țările noastre și ce presupun utilizarea armei nucleare, ce stabilesc condițiile acestei utilizări. În prevederile lor doctrinale, SUA au redus drastic pragul de utilizare a armei nucleare. Se dezvoltă focoase cu putere scăzută, în speranța folosirii lor în mod preventiv, ca armă de câmp de luptă. Este o evoluție extrem de periculoasă a situației. Doctrinal, cosmosul și spațiul cibernetic sunt definite în SUA drept arenă pentru operațiuni militare. Și toate acestea trebuie discutate. Este mult mai important decât numărul focoaselor nucleare tactice. Focosul în sine nu are nici o valoare. El devine important când există un mijloc de transport și o doctrină ce pune acest dispozitiv în acțiune. Iată ce am vrea noi să discutăm.

Dacă Statele Unite abordează cinstit aceste discuții și nu vor, din nou, să marcheze ”într-o singură poartă”, trebuie să fie de acord cu o astfel de abordare. Sperăm foarte mult ca viitoarea Administrație, indiferent de cine se va instala la Casa Albă, să înțeleagă responsabilitatea ce-i revine pe linie de stabilitate strategică, ținând cont inclusiv de aceste foarte neplăcute tendințe – distrugerea a tot ce a fost și incapacitatea de a crea ceva nou, dar la fel de cuprinzător.

Și ultimul lucru. Componența participanților la aceste negocieri. Toată lumea știe obsesia cu care SUA cer atragerea Chinei în aceste tratative. Nu ne opunem extinderii negocierilor de la un format bilateral la unul multilateral. Dar noi respectăm în totalitate poziția Chinei, care a declarat că potențialul ei este incompatibil cu potențialul Rusiei și cu cel al Statelor Unite, motiv pentru care, acum, nu poate și nici nu va participa la negocieri. Deși, din câte înțeleg, poartă niște consultări cu americanii. Și noi avem consultări pe diferite probleme. Dar dacă va fi vorba de negocieri, iar Washingtonul este atât de convins că fără China nu se poate crea nimic nou, să-i convingă americanii pe chinezi că fără ei nu se poate. Noi nu avem nimic împotrivă. Noi, însă, nu intenționăm să convingem China, înțelegând perfect și respectând poziția ei. Dar dacă, până la urmă, negocierile vor căpăta contur multilateral, atunci noua configurație trebuie să includă Marea Britanie și Franța. Când le-am spus acest lucru americanilor, ei au răspuns că ”este cu totul altceva”, că sunt aliații lor, în timp ce China este o amenințare pentru noi toți. Ce logică mai este și asta? De acord, sunt aliații Statelor Unite, dar tocmai de aceea este important de ținut cont și de potențialul lor nuclear. Francezii testează acum un nou submarin și rachete noi. Francezii sunt aliații SUA și sunt legați de Articolul 5 al Tratatului de la Washington. Cum poți să spui că, ”din moment ce sunt prietenii noștri, trebuie lăsați în afara cadrului?”. Este cel puțin nepoliticos. Este de la sine înțeles că o astfel de abordare a problemei nu va fi acceptată.

Am vorbit atât de mult pentru că vedeți că noi avem destule propuneri concrete și constructive, la care încă mai așteptăm răspuns din partea oricărei administrații, indiferent de cine va prelua Casa Albă la 20 ianuarie 2021.