Igor Ivanov: Un semnal încurajator, la început de an

La 3 ianuarie, liderii celor cinci puteri nucleare au adoptat o Declarație comună în care subliniază că ”într-un război nuclear nu pot fi învingători” și că un astfel de conflict ”nu trebuie declanșat niciodată”.

Lumea a pășit în anul 2022 într-o stare de tensiune și de incertitudine deprimantă. Firește, multe pot fi puse pe seama pandemiei de COVID-19, care, de doi ani, deja, ține întreaga omenire încordată, obligându-i pe mulți dintre noi să-și schimbe radical modul de viață, să sacrifice interese personale și colective, drepturi și libertăți individuale – fără a avea nici cea mai vagă ideea de dragul a ce se fac toate asta și dacă, la un moment dat, într-un viitor aproapiat, se va reuși revenirea la o viață normală, scrie fostul ministru de Externe al Rusiei, Ignor Ivanov, într-un articol pentru cotidianul Rossiiskaia gazeta.

Fără îndoială, pandemia ne-a obligat pe noi toți să privim dintr-o perspectivă nouă realitatea ce ne înconjoară. Multe din ceea ce păreau, înainte, de neclintit și imposibil de schimbat, au rămas ireversibil în trecut sau se pierd. Poate că este mai bine așa. Dar cu toate acestea, în pofida însemnătății pandemiei, ale cărei consecințe se vor resimți încă mult timp de acum încolo, în viața fiecăruia dintre noi, ea a dezvăluit mai degrabă problemele fundamentale deja acumulate în societatea modernă decât să le creeze singură.

Dacă a doua jumătate a secolului al XX-lea a trecut sub semnul luptei globale a ideologiilor, a diferitelor modele de construcție politică și economică, ceea ce a predeterminat, în mare măsură, logica acțiunilor statelor în politica lor externă, dar și internă, în secolul al XXI-lea, lumea s-a trezit în fața unor provocări principial diferite, legate de intrarea societății umane într-o nouă etapă a evoluției sale. Principalii parametri ai acestei noi etape nu s-au conturat, încă, pe deplin, dar este deja clar că omenirea se îndreaptă în direcția unei mai mari conectivități, a unei mai mari interdependențe, a unei mai mari presiuni asupra noastră, a tuturor, exercitate de diferite probleme globale și de cerințe tot mai mari față de sistemul de guvernanță globală.

În același timp, constatăm cu regret faptul că omenirea s-a dovedit nepregătită pentru provocări necunoscute anterior. Această nepregătire s-a manifestat în mod evident atât în politica internă a majorității statelor, cât și în acțiunile lor pe arena internațională.

Așa cum deseori se întâmplă în viață, în cazul apariției unei amenințări pe care nu o înțelege, instinctul de autoconservare al omenirii s-a pus în mișcare. Statele au început să se înghesuie în limitele granițelor lor, sperând să se protejeze, cât de cât, de valul șocurilor externe care se apropie, iar oamenii au început să privească statul ca pe un ultim apărător de nădeje al bunăstării lor și chiar a vieții însăși. Ca urmare, au început să dea rateuri tot mai serioase procesele globalizării – și nu doar în economie, ci și în politică, în securitate și chiar în viața de zi cu zi.

Aceste tendințe s-au manifestat strident în lupta împotriva pandemiei: în loc să-și unească forțele și să înfrunte ”inamicul comun”, în pofida tuturor divergențelor de orice natură, țările, în primul rând cele mai dezvoltate, au încercat să folosească pandemia pentru a-și afișa presupusele avantaje asupra concurenților – avantaje nu doar tehnologice, dar și economice, sociale și politice. În pofida așteptărilor optimiștilor, coronavirusul nu a devenit, într-un final, factorul unificator al omenirii; ba, dimpotrivă, el s-a transformat într-o nouă arenă de confruntare geopolitică acută între principalele puteri ale lumii. Firește, o asemenea atitudine a subminat considerabil eficiența luptei împotriva infecției pe scară globală și a amânat termenul de înfrângere a acesteia.

Tendințele de întărire a naționalismului, protecționismului, precum și tendința de autoizolare, care au început să se dezvolte sub influența pandemiei, și-au găsit reflectarea în evaluarea priorităților de politică internă a multor state, spunându-și, serios, cuvântul, asupra situației din lume.

Lupta împotriva pandemiei a devenit tema centrală pentru bătăliile politice interne în majoritatea statelor dezvoltate ale lumii. Elitele aflate la guvernare nu au ezitat să profite, pentru interesele lor înguste, de psihoza care a cuprins straturile largi ale populației. Fie pe ascuns, fie pe cale legislativă, ele au început să extindă prerogativele statelor, recurgând la măsuri ”forțate” pentru restricționarea drepturilor și libertăților constituționale ale populației, pentru a suprima orice manifestare a unor ideologii incomode lor.

În același timp, a izbucnit o luptă acerbă între anumite grupuri din interiorul elitelor, pentru împărțirea sferelor de influență economică și politică. Țările unde astfel de tendințe se păstrează și unde nu se va reuși depășirea profundelor scindări interne ale societăților, se vor confrunta și mai departe cu o permanentă instabilitate politică internă – ceea ce, la rândul ei, va frâna în mod serios orice eforturi de depășire a consecințelor politice, economice și psihologice ale pandemiei.

Pe arena internațională, țările care s-au confruntat cu pandemia au putut, pe de o parte, să se convingă de lipsa de pregătire a comunității internaționale (inclusiv a instituțiilor multilaterale existente, a obișnuitelor formate de negocieri și a actualului sistem de drept internațional) de a ține piept provocărilor și amenințărilor contemporane, iar, pe de altă parte, în loc să înceapă să caute împreună soluții la probleme, au lansat o luptă, în mare parte absurdă, pentru confirmarea sferelor lor de influență în lume. În același timp, astfel de state acționează, în multe privințe, cu metode depășite, bazându-se, în principal, pe instrumente învechite pentru a-și demonstra presupusa lor superioritate față de rivali, ceea ce destabilizează și mai tare întreg sistemul istoric al relațiilor internaționale, subminându-i bazele fundamentale.

Se poate discuta mult despre cine se face vinovat pentru aceste exerciții periculoase, dar acest lucru nu ar schimba cu nimic rezultatul: lumea se îndreptă vertiginos către un hoas general, cu consecințe pentru toți, însă nu în totalitate previzibile, dar, în orice caz, extrem de serioase. În ultimii ani, am avut, în repetate rânduri, posibilitatea de a ne convinge cât de neputincioase par încercările principalelor puteri de a impune oricui regulile lor de joc, inclusiv prin forță. Iugoslavia, Irak, Libia, Yemen, Afganistan: cu toate diferențele dintre aceste situații conflictuale, ele au în comun eșecul total al jucătorilor din afară de a impune, inclusiv prin folosirea cu brutalitate a forței, modelul lor de soluționare a conflictelor. La baza eșecului se află aceeași neînțelegere a realităților contemporane, ce reclamă unificarea eforturilor în numele obținerii unei rezolvări pe termen lung a problemelor și nu directive pentru realizarea de către unii sau alții dintre jucătorii internaționali a unor avantaje imediate, pentru sine. Chiar dacă sunt obținute, aceste avantaje imediate se transformă, într-un final, în înfrângeri strategice. 

Pe acest fundal, nu poate să nu trezească o îngrijorare crescândă acea ușurință cu care, în ultimul timp, din diferite capitale ale lumii au început să se facă auzite amenințări belicoase privind posibila utilizare a forței pentru rezolvarea unora sau a altora dintre problemele existente. Zilnic, practic, mass-media străine și rusești revarsă asupra cititorilor și spectatorilor lor imagini oribile despre ”sfârșitul lumii”: se descriu planuri ale unor redislocări rapide de unități și formațiuni, lansarea de atacuri masive cu rachete și artilerie; se fac scenarii ale acțiunilor de luptă și așa mai departe. Orizontul pentru cele mai fantastice profeții, previziuni și prognoze este limitat doar de puterea de imaginație a autorilor lor.

Se ridică întrebarea: pentru ce toate astea? Pentru că, la cel mai înalt nivel s-a spus, în repetate rânduri, că Rusia nu are de gând că atace pe nimeni. Declarații cu același conținut se fac și de către partea occidentală. Deși, în general, nici nu ar trebui făcute astfel de declarații, deoarece chiar și cea mai puțin pregătită persoană înțelege că o confruntare militară între Rusia și statele occidentale ar conduce la o catastrofă mondială, pe care este greu de crezut că și-ar dori-o cineva. Aceste sperietori nu sunt în stare nici măcar să consolideze pozițiile de negociere ale vreuneia dintre părți, pentru că nu îi impresionează pe profesioniști. În schimb, au efect, provocând un stres profund, asupra oamenilor simpli, care și așa nu știu de multe ori cum să iasă din propriile probleme generate de criza pandemiei și economică. Oamenilor din întreaga lume li se sugerează că trăiesc ”vremurile de dinaintea unui război”, ceea ce nu poate să nu se răsfrângă asupra stării de spirit a societății, nu poate să nu cultive sentimentul unei apatii sociale, de neajutorare, pesimism și neîncredere într-un viitor mai bun.

Pe acest fundal descurajator, primele zile din 2022 au adus vești încurajatoare. La 3 ianuarie, liderii celor cinci puteri nucleare au adoptat o Declarație comună, în care au subliniat că ”într-un război nuclear nu pot exista învingători” și că ”un astfel de conflict nu trebuie să fie declanșat niciodată”. Este un semnal încurajator, ce demonstrează faptul că liderii principalelor state înțeleg un adevăr fundamental: situația din lumea noastră se apropie de acea linie ce nu trebuie trecută sub nici o formă. Dimpotrivă, trebuie restabilit dialogul pentru a reduce tensiunea și pentru a elabora acorduri comune de depășire a problemelor ce amenință însăși existența pe mai departe a omenirii.

Această Declarație comună a devenit continuarea logică a convoribirii telefonice dintre președintele Rusiei, Vladimir Putin, cu președintele SUA, Joe Biden, din 30 decembrie anul trecut, în cadrul căreia a fost confirmată importanța dialogului ruso-american pe probleme strategice.

În ianuarie, vor avea loc negocieri foarte importante, pe problemele cheie ale securității, între Rusia și SUA, între Rusia și NATO și în cadrul OSCE. Nu trebuie să ne așteptăm la înțelegeri rapide și, cu atât mai mult, la soluții radicale de la aceste discuții: în ultimii ani, pozițiile părților s-au depărtat dramatic; practic, toate mecanismele de control al armelor și alte acte normative internaționale din domeniul securității au fost distruse sau nu se respectă, iar încrederea a fost decimată.

Cu toate acestea, negocierile deschid mereu o șansă pentru a se ajunge la înțelegeri – mai ales dacă există, în acest sens, voința politică a părților participante la negocieri. Cum să nu amintești, aici, vorbele înțelepte ale profesorului meu, ministrul de Externe al URSS, A.A. Gromîko: ”Mai bine zece ani de negocieri decât o zi de război!”.