Zece decenii de „Mosfilm”. Anii ’70 de Oscar

Aniversarea studioului și energia vitală a cinematografiei sovietice

Pe 30 ianuarie 2024, s-au împlinit 100 de ani de la înființarea Mosfilm, cel mai mare studio de film din Europa. Studioul în care și-au turnat cele mai bune filme Serghei Eisenstein, Vsevolod Pudovkin, Aleksander Dovjenko, Grigori Aleksandrov, Ivan Pîriev, Iuli Reizman, Mihail Romm, Serghei Bondarciuk, Grigori Ciuhrai, Marlen Huțiev, Mihail Kalatozov, Andrei Tarkovski, Aleksandr Mitta, Vadim Abdrașitov, Eldar Riazanov, Serghei Soloviov, Vladimir Menșov, Konstantin Voinov, Nikolai Dostal, Karen Șahnazarov…. Studioul în care și astăzi se creează istoria cinematografiei ruse.

Cândva, pornind de la această poveste, cineva va scrie un roman de aventuri – cu atâtea întorsături pline de intrigă, cotloane întunecate, căi și destine elaborate, fie că sunt învingătoare sau înfrânte, triumfătoare sau doborâte, năpăstuite sau infinit de fericite… La public au ajuns nu toate filmele – după cum știm: unele au fost interzise, șterse, păstrate pe raft, unde și-au pierdut relevanța – cinematograful, spre deosebire de coniac, este un produs perisabil. Ei bine, dramele și tragicomediile care s-au dezlănțuit în spatele zidurilor groase ale fabricii de film de pe strada Mosfilmovskaia au rămas doar în amintirea participanților, iar apoi în memoriile lor.

”Rossiiskaia gazeta” publică un „serial istoric”, în care încearcă să sintetizeze roadele a 100 de ani de muncă a unei mase impresionante de oameni talentați. În acest „serialul” sunt zece episoade – câte unul pentru fiecare deceniu care a trecut de la memorabilul ianuarie 1924, când a început Marea Noastră Cinematografie. Propunem atenției cititorilor cel de al șaselea episod, dedicat anilor ’70.

Producția „Mosfilm” este ca un barometru al mentalităților vremii: în funcție de transformările sale – uneori destul de drastice – se poate judeca starea societății. Speranțele și entuziasmul tinerilor de 20 de ani au provocat apariția unei lumi surprinzătoare de noi genii – a fost o explozie de creativitate, la fel de puternică ca emisia de proeminențe solare. Speranțele și entuziasmul dezghețului anilor ’60 au dus la o nouă explozie de energie creativă – după cum se știe acum, a fost cea mai impresionantă din istoria URSS. Dar imediat ce anii ’60 s-au încheiat, au apărut primele semne de stagnare, iar curba a început să coboare. Formalismul vremii și-a adus rapid propria ordine în atelierele de creație: totul a trebuit reglementat, dozat.

Primul an al noului deceniu a fost anul centenarului lui Lenin. Planurile tematice și de producție ale Mosfilm au fost pline de filme despre revoluție, liderul ei și primii pași ai puterii sovietice.

Și, cu toate că au fost investite resurse materiale și creative însemnate în tematica leninistă, nu au fost realizate filme semnificative comparabile ca nivel cu clasicele „Leniniene” din anii ’20 și ’30: s-a simțit devalorizarea temei, a dispărut entuziasmul de odinioară și mai ales sinceritatea. Să comparăm filmele lui Eisenstein și Romm din anii ’20 și ’30 cu operele terne precum „Piața Roșie” a lui Vasili Ordînski, „Clopotele Kremlinului” de Viktor Gheorghiev sau „În drum spre Lenin” de Günter Reisch – contrastul va uimi orice observator.

O altă dată oficială se apropia: aniversarea a jumătate de secol de la înființarea Mosfilm. Până atunci, fosta stradă Potîliha devenise centrul unui întreg oraș al filmului, cel mai mare din Europa și comparabil doar cu giganții de la Hollywood. În cadrul său lucrau peste cinci mii de oameni, dispunea de 13 studiouri și până atunci produsese 1200 de filme, câștigând 166 de premii la festivaluri internaționale și 32 de premii la festivaluri naționale.

În „atelierele” acestei fabrici se putea face orice: se putea construi un castel medieval sau o navă spațială, se puteau bate monede antice și se puteau coase cămăși ale armatei lui Napoleon. Din cererile echipelor de filmare adresate atelierului de recuzită pot fi amintite: pentru filmul „Tăcerea doctorului Ivens” este nevoie de ochi umani artificiali, pentru „Agonia” (despre soarta familiei inperiale ruse – n.r.) – achiziția de costume reale din anii 1900-1916, pentru „Chemarea eternă” – etichete de vin din anii 1900-1910, pentru „Legenda lui Til Ulenspiegel” – pene de cocoș, gâscă, fazan și păun, iar pentru filmul „Accidentul” este nevoie urgentă de 50 de ghivece de mușcate. „Este ca și cum Uzina de Automobile Volga ar fi început să facă fiecare mașină pe baza unui proiect individual” – așa mi s-a explicat atunci la „Mosfilm” specificul muncii cinematografice.

„Fabrica” funcționa după un plan unic de stat, care trasa nu numai temele viitoarelor filme, ci și genurile: câte filme despre clasa muncitoare, câte despre țărănimea muncitoare, câte comedii, câte filme de aventuri și câte filme istorico-revoluționare…. Încă există dezbateri dacă această planificare industrială a favorizat creativitatea sau a înghețat-o. În ciuda unor circumstanțe dificile, în anul aniversării „Mosfilm” se filmează „Oglinda” de Andrei Tarkovski, „Amintește-ți numele tău” de Serghei Kolosov, „Aventurile extraordinare ale italienilor în Rusia” de Eldar Riazanov, „Moscova, dragostea mea” de Aleksandr Mitta, „Evadarea domnului McKinley” de Mihail Schweitzer, „Ei au luptat pentru patrie” de Serghei Bondarciuk, „O mașină, o vioară și câinele Kliaksa” de Rolan Bîkov, „Romanță despre îndrăgostiți„ de Andrei Koncealovski, „Dersu Uzala” de Akira Kurosawa – și aceasta este producția unui singur an!  

Întrebare adresată de revista ”Drujba narodov” („Prietenia popoarelor”) geniului japonez Akira Kurosawa:

– Kurosawa-san, de ce ați decis să nu realizați filmul în țara dumneavoastră de origine, ci la „Mosfilm”?

– „Mosfilm” îmi oferă acel gen de oportunități de a face un film la care puteam doar să visez. În Japonia, un regizor are la dispoziție o lună și jumătate pentru a face un film, aici nu sunt limitat în ceea ce privește timpul. În Japonia, am avut dificultăți financiare și a existat o perioadă în care am vrut chiar să renunț la cinematografie.

„Dersu Uzala” (după nuvela lui Vladimir Arseniev – n.r.) i-a adus lui Kurosawa premiul Oscar. Acesta a fost filmat cu noile tehnologii de care se mândrea „Mosfilm”: pe o peliculă de 70 mm. Cu toate acestea, pelicula respectivă și-a dovedit rapid ineficiența, iar cele mai multe dintre filmele înregistrate pe ea, de fapt, au dispărut din istorie: nu mai există de mult timp echipamente pentru a le prezenta, iar conversia imaginii pe o peliculă obișnuită este atât dificilă, cât și costisitoare.

Autoritățile de partid și-au pus mari speranțe în „epopeea istorică” denumită „Agonia” a lui Elem Klimov: filmul urma să fie un răspuns demn la superproducția americană „Nicolae și Alexandra”, în care familia regală angelică a pierit în mâinile răufăcătorilor bolșevici. Filmul nostru, după cum spunea directorul de atunci al studioului, atotputernicul Nikolai Sizov, trebuia să aibă o formă ascuțită-grotescă și era menit să arate ”putreziciunea autocrației, corodată de ignoranță și corupție”, pentru a prezenta revoluția ulterioară ca fiind inevitabilă din punct de vedere istoric și eliberatoare. Dar Klimov a făcut o tragicomedie, istoria Rusiei a apărut în ea ca o absurditate tristă, iar imaginea țarului a stârnit mai degrabă simpatie decât ură – el era, așa cum scria în rechizitoriul cenzurii, „extrem de blajin”. Nu era un pamflet personalizat despre țarism, ci o tragedie a țarului rus – confuz, incapabil să poarte povara istoriei.

În același timp, principalele cerințe care au fost impuse filmelor au avut sens. Serghei Bondarciuk, vorbind despre ideea care a stat la baza filmului „Ei au luptat pentru patrie”, a subliniat trăsătura dominantă a cinematografiei noastre: „imaginea triumfului vieții, irezistibilitatea ei. Forța încăpățânată a unui lăstar, care, în ciuda a orice, ajunge la soare. Pământul poate fi răvășit de război, dar viața este indestructibilă”. Această temă, care este cu adevărat universală și relevantă pentru orice perioadă, reprezintă un motiv important pentru dragostea neschimbată față de filmul sovietic: oamenii mergeau la cinematograf pentru a-și reîncărca energia vitală.

Acum este foarte trist să ne amintim toate planurile care nu s-au realizat. De exemplu, Grigori Ciuhrai, care conducea nou înființata „Asociație de Creație Experimentală”, a venit cu ideea de a realiza o fantezie muzicală bazată pe temele lui Aleksei Tolstoi din „Aelita” (science fiction), dar filmul nu a fost realizat niciodată.

Eforturile creative au fost însă binevenite. Afluxul de tineri talentați a continuat: Serghei Soloviev și Nikolai Gubenko filmau în mod activ, Aleksei Saharov a oferit o nouă întorsătură „temei producției” și un nou tip de erou modern activ în filmul „Un om la locul său”, Vasili Șukșin s-a mutat la „Mosfilm”, Nikita Mihalkov a făcut primele sale filme, cu un talent exuberant, iar Vladimir Menșov a adus studioului cel de-al doilea Oscar într-un deceniu – pentru filmul „Moscova nu crede în lacrimi”, despre „Cenușăreasa sovietică”. Mark Zaharov filma propriul său „teatru cinematografic” unic, mergând pe urmele lui Rolan Bîkov, creând în Rusia acel tip de spectacol cinematografic care atrăgea atenția lui Federico Fellini în Italia și lui Bob Fosse în America.

La sfârșitul anilor ’70, la Mosfilm a ajuns și viitorul său director general, pe atunci tânărul regizor Karen Șahnazarov, care și-a făcut debutul cu comedia satirică „Dobriaki” (”Băieții buni”). Mulți ani mai târziu, el și-a amintit acea perioadă în felul următor: „A fost o adevărată grădină de talente. Tarkovski, Bondarciuk, Gaidai, Șepitko, Klimov, Huțiev, Șukșin lucrau acolo; Riazanov, Danelia, Koncealovski, Alov, Naumov erau în floarea vârstei; Mihalkov realiza deja primele sale filme. Și mai erau și regizori foarte buni, dar care erau considerați a fi în eșalonul doi: Karelov, Ciuliukin, Ordînski… Mă uit și astăzi la filmele lor – cum se organizau filmările, cum era elaborat planul secund! Lucrau zeci de maeștri, profesioniști, personalități de înaltă clasă. Puteți numi ceva similar astăzi? Și totuși cinematograful este o creație a personalităților care îl modelează”.

Cele mai bune filme ale anilor ’70

• Fuga (Alexander Alov, Vladimir Naumov), 1970
• Gara Beloruski (Andrei Smirnov), 1970
• Unchiul Vanea (Andrei Koncealovski), 1970
• Sport, Sport, Sport, Sport (Elem Klimov), 1970
• Egor Bulîceov și alții (Serghei Soloviev), 1971
• A sosit un soldat de pe front (Nikolai Gubenko),1971
• Bătrânii bandiți (Eldar Riazanov), 1971
• Telegrama (Rolan Bîkov), 1971
• O vizită de politețe (Iuli Raizman),1972
• Și totuși eu cred (Mihail Romm, Elem Klimov, Marlen Huțiev), 1972
• Solaris (Andrei Tarkovski), 1972
• Un om la locul său (Aleksei Saharov), 1972
• Ivan Vasilievici își schimbă profesia (după piesa lui M.Bulgakov; Leonid Gaidai), 1973
• Călina Roșie (Vasili Șukșin), 1973
• O mașină, o vioară și câinele Kliaksa (Rolan Bykov), 1974
• Agonie (Elem Klimov), 1974
• Oglinda (Andrei Tarkovski), 1974
• Roman despre îndrăgostiți (Andrei Koncealovski), 1974
• Un străin printre străini, un străin printre ai săi (Nikita Mihalkov), 1974
• Dersu Uzala (Akira Kurosawa), 1975
• Ironia sorții sau să vă fie de bine (Eldar Riazanov), 1975
• Ei au luptat pentru patrie (Serghei Bondarciuk), 1975
• Sclava iubirii (Nikita Mihalkov), 1975
• O sută de zile după copilărie (Serghei Soloviev), 1975
• Ascensiune (Larisa Șepitko), 1976
• Piesă neterminată pentru pianină mecanică (Nikita Mikhalkov), 1976
• Farsa (Vladimir Menșov), 1976
• Povestea despre cum țarul Petru a căsătorit un maur (Aleksandr Mitta), 1976
• Cuvânt pentru apărare (Vadim Abdrașitov), 1976
• Șatra (Emil Loteanu), 1976
• Mimino (Gheorghi Danelia), 1977
• Podranki (Nikolai Gubenko), 1977
• Siberiada (Andrei Koncealovski), 1977-1978
• Dragoste și statistică (Eldar Riazanov), 1977
• Un miracol obișnuit (Mark Zakharov), 1978
• Cinci seri (Nikita Mihalkov), 1978
• Garaj (Eldar Riazanov), 1979
• Moscova nu crede în lacrimi (Vladimir Menșov), 1979
• Câteva zile din viața lui Oblomov (Nikita Mihalkov), 1979
• Maraton de toamnă (Gheorghi Danelia), 1979
• Stalker (Andrei Tarkovski), 1979
• Același Münchhausen (Mark Zaharov), 1979
• Echipajul (Aleksandr Mitta), 1979