Convocare transnistreană: Ar putea nerecunoscuta republică să ceară ajutorul Moscovei?

De-a lungul lungilor ani de conflict înghețat, elitele transnistrene s-au obișnuit cu o politică echilibrată și corectă, motiv pentru care probabilitatea unui scenariu radical în care Transnistria să urmeze calea noilor regiuni ale Rusiei nu este prea mare, spune Serghei Markedonov, colaborator științific al Institutului pentru Studii Internaționale al MGIMO, se arată într-un articol al publicației Forbes în limba rusă.

În penultima zi a lunii februarie 2024, la Tiraspol a fost convocat, din inițiativa liderului transnistrean, Vadim Krasnoselski, Congresul deputaților de toate nivelurile din nerecunoscuta Republică Moldovenească Nistreană (RMN).

Două momente adaugă un plus de gravitate situației. Forul parlamentar va avea loc la câteva zile după împlinirea a doi ani de când a început operațiunea specială din Ucraina și cu o zi înainte de discursul pe care președintele Rusiei, Vladimir Putin, îl va rosti în plenul Adunării Federale.

Chiar și eliminând scenarii alarmiste, o anumită paralelă cu Donbass este greu de evitat. Iar asta pentru că situația din 2022 seamănă, într-un fel, cu cea din 2024: o țară post-sovietică cu relații deloc simple cu Moscova (Republica Moldova – n.r.) încearcă să se distanțeze și mai mult de ea, intensificând cooperarea cu Statele Unite și UE, exercitând o presiune dură asupra autoproclamatei republici, respingând șantajul separatiștilor care, la rândul lor, își pun mari speranțe și își leagă perspectivele de ajutorul Moscovei.

În același timp, toate conflictele post-sovietice sunt unice în felul lor, iar aducerea lor sub un oarecare numitor comun este o cale sigură spre schematism.

Modelul transnistrean al democrației

Fiecare stat post-sovietic nerecunoscut apărut ca urmare a destrămării URSS-ului și-a creat și promovat propriul know-how politic. În cazul Transnistriei, este vorba despre adunări populare, care au format o strategie comună de comportament; în cazul Osetiei de Sud și a Nagorno-Karabahului, este vorba despre lupta pentru unificarea popoarelor divizate. Pe acest fundal, Transnistria a ieșit puternic în evidență, în primul rând pentru că până în 1990 nu a avut o infrastructură de sprijin sub forma unei republici sau regiuni autonome.

În aceste condiții, congresul deputaților de toate nivelurile a devenit elementul constitutiv al fenomenului RMN în sine. Degradate până la acel moment, comitetele locale ale PCUS nu aveau autoritate sau resurse corespunzătoare pentru a împiedica mișcarea transnistreană. Dar nici nu a acordat vreun ajutor deosebit. În aceste condiții a intervenit Consiliul Unit al Colectivelor de Muncă (UCTC), devenit fundamentul mobilizării deputaților și formării nerecunoscutei republici.

De atunci, în Transnistria au avut loc cinci astfel de congrese, cel din 28 februarie fiind al șaptelea. Fără a pune la socoteală numeroasele referendumuri. Democrația plebiscitară a devenit alt stil emblematic al statalității autoproclamatei Transnistrii. Ultimul congres, aș șaselea, a adoptat, în 2006, decizia privind convocarea unei consultări populare, în cadrul căreia majoritatea cetățenilor nerecunoscuți s-a pronunțat pentru independență și ”liberă aderare” la Rusia.

Conflict complex

Multă vreme, problema transnistreană a arătat ca o problemă politică periferică. Un conflict înghețat clasic – fără pace, fără război. Treptat însă, situația din jurul Transnistriei s-a complicat. În primul rând, confruntarea de pe Nistru a devenit,vorbind în limbaj economic, un conflict complex. Spre deosebire de Abhazia și Osetia de Sud, Transnistria nu se învecinează cu Rusia, dar are aproximativ 400 km de graniță comună cu Ucraina. Iar Kievul, ca răspuns la aderarea Crimeii, nu numai că a anulat, în 2015, toate acordurile privind tranzitul militar rusesc în Transnistria, dar a mai și intensificat substanțial presiunea vamală și economică asupra Tiraspolului, în special după ce a început operațiunea specială. De precizat că, spre deosebire de Moldova, Ucraina dispune de importante resurse militare pe teritoriul regiunii Odessa, iar conducătorii ei au promis nu o daă ajutor aliaților moldoveni în rezolvarea problemei cu Transnistria.

În al doilea rând, oricât de semnificativ ar fi factorul Ucrainei și întregul context ruso-ucrainean, conflictul de pe Nistru vizează în primul rând Chișinăul și Tiraspolul. Dar dacă în perioada președinției lui Igor Dodon, diferite ramuri ale puterii moldovenești priveau spre centre diferite de forță și încercau să nu răstoarne barca, odată cu venirea Maiei Sandu în fruntea țării, poziția de conducere a Moldovei a dobândit integritate. Iar această integritate are în vedere înăsprirea cursului față de separatiștii văzuți ca un avanpost al lumii ruse și un instrument al Moscovei. De aici și acele măsuri, în primul rând presiunea economică, despre care vorbește Vadim Krasnoselski, inițiatorul celui de-al șaptelea congres transnistrean. În contextul confruntării care nu se stinge dintre Rusia și Occident, toate acestea adaugă un plus de gravitate unei probleme și așa destul de complicate.

Între revizionism și prudență

Dar va merge RPM pe calea noilor regiuni ale Rusiei? Se va adresa Rusiei după ajutor? La o primă vedere, în favoarea acestei idei sunt anumite considerente. În condițiile în care anteriorul status quo politico-militar din spațiul post-sovietic se prăbușește ici și colo, revizionismul este văzut ca o ieșire deloc simplă, dar logică din starea de „nici pace, nici război”.

Sunt însă mulți factori care împiedică punerea în practică a unui asemenea scenariu. În primul rând, merită avute în vedere alegerile prezidențiale care vor avea loc în Moldova la sfârșitul anului 2024. Dacă Moscova ar merge pe scenariul Donbass – de la recunoașterea independenței RPM, până la integrarea ei, îi va fi mai greu să interacționeze cu spectrul de stânga al clasei politice moldovenești, orientat spre consolidarea legăturilor cu Rusia. De fapt, în chestiunea transnistreană nici chiar Igor Dodon sau Vladimir Voronin nu sunt pregătiți pentru o asemenea evoluție a evenimentelor, ei preferând „adunarea” țării pentru o ulterioară apropiere de Moscova și minimizarea influenței occidentale, mai ales a celei românești. Și pentru că veni vorba de Occident. Pe direcția moldovenească, implicarea lui directă ar putea fi mai puternică decât pe direcția ucraineană. În cazul unei posibile escaladări, factorul România – ținând cont de faptul că mulți înalți responsabili ai Moldovei dețin cetățenia acestei țări – va fi mult mai serios decât influența Poloniei asupra treburilor Ucrainei. Spre deosebire de Donbass, Transnistria nu se învecinează cu Rusia, ceea ce creează destule dificultăți, mai ales în cazul unor scenarii nefavorabile.

Cel mai important lucru este, probabil, faptul că înseși elitele transnistrene s-au obișnuit de-a lungul anilor, cu o politică echilibrată și corectă. Potrivit fostului deputat al parlamentului republican, politologul Anatoli Dirun, Transnistria a fost mereu renumită pentru creativitate, pentru abilitatea de a separa sloganurile zgomotoase de pragmatism.

Raționalitatea a predominat de mai multe ori în toți anii de conflict transnistrean. Astăzi însă, situația din regiune este prea clar încadrată în contextul comun al noului Război Rece, unde chiar și ”jocul cu sumă zero” este privit de mulți ca o concesie nejustificată. În vremurile anterioare, toți jucătorii – atât marile puteri, cât și actorii regionali – nu se grăbeau să vină cu soluții universale, preferând „rețete” individuale pentru vindecarea conflictelor, inclusiv confruntarea de pe Nistru. Astăzi, politica din toate regiunile se înscrie în logica confruntării globale și puțini sunt cei care se gândesc să țină cont de specificul local.