Corneliu Vlad: Când a reizbucnit de fapt noul război rece?

Corneliu VLAD

În momentul deloc festiv care a marcat trei sferturi de secol de la crearea NATO, politologii ruși țin să sublinieze că, de fapt, nu conflictul din Ucraina a (re)aprins războiul rece.

Nu conflictul actual dintre Rusia și Occident, în epicentrul căruia se află Ucraina, a declanșat actualul „haos global” și distrugerea ordinii mondiale, susțin analiștii rusi.

Confruntarea din Ucraina doar a potențat războiul rece, avertizează Moscova, prin expansiunea Alianței tot mai aproape de „linia roșie” care asigură securitatea Rusiei.

Noul război rece are însă rădăcini mai vechi. Bombardamentele NATO împotriva Iugoslaviei, care au început la 24 martie 1999, s-au dovedit a fi unul dintre cele mai importante evenimente din istoria modernă a relațiilor internaționale, scrie analistul rus Timofei Bordaciov. „A fost un atac colectiv, comis de un grup mare de țări occidentale, împotriva unui stat suveran și a marcat punctul de răsturnare între un moment în care se putea încă aștepta o ordine mondială pașnică și reluarea războiului rece într-o formă nouă”.

Războiul rece dintre URSS și SUA s-a încheiat fără învingători sau învinși. După încheierea confruntării din Europa, lumea se aştepta la schimbări calitative ale principiilor care ar trebui să domine relaţiile dintre state. Fară câștigători sau învinși în conflictul global atunci încheiat, principalul motiv conflictual urma să dispară, în mod logic, și el. În Europa, războiul rece se încheiase oficial în cadrul procesului CSCE/OSCE – o organizație paneuropeană fară lideri formali.

Și totuși, un grup de state occidentale și-a asumat în continuare dreptul exclusiv la violență, remarca autorii rusi.

Prin agresiunea împotriva Iugoslaviei, Statele Unite și Europa de Vest și-au dovedit incapacitatea sau, mai degrabă, lipsa voinței de a crea o ordine internațională care să nu fie subminată de violența unui grup privilegiat.

După evenimentele din 1999, statele lumii au început să piardă încrederea în Occident și s-au consacrat consolidării propriei independențe, ceea ce a determinat, totuși, ca fenomen salutar, apariția Majorității globale.

Dar violența unilaterală a revenit din nou preponderenta ca mijloc de rezolvare a problemelor de politică externă.

Evoluțiile din politica mondială care au urmat bombardării țintelor militare și civile din Iugoslavia în 1999 au „întors istoria” în mod tragic.

Rusia, scrie Bordaciov, „a înțeles că trebuie să se pregătească pentru o ciocnire inevitabilă cu Occidentul”. Pentru China, atacul NATO asupra Iugoslaviei a semnalat că în viitor va trebui inevitabil fie să intre în confruntare cu Occidentul, fie să dispară în forma sa actuală. Restul lumii și-a făcut alegerea cu diferite grade de deschidere.

Iar guvernele țărilor lider ale Uniunii Europene – Franța și Germania – care s-au implicat foarte activ în bombardarea Iugoslaviei, au abandonat ideea ascensiunii pașnice a Europei, fară a găsi alte căi de conviețuire.

De fapt, războiul împotriva Iugoslaviei a marcat sfârșitul unei păci care de fapt nu a avut loc și a readus în prim plan o nouă/veche formula de politică internațională, preponderent a violenței, pe fundalul unei avalanșe de mesaje războinice și rusofobe.

Experții occidentali lansează acum avertismente alarmante privind pretinsele intenții agresive ale Moscovei pentru a convinge populațiile vestice (și Congresul SUA) să trimită mai mult ajutor Ucrainei și să-și sporească efortul militar.

Și profesorul de la Harvard Stephen M. Walt declară: „Ce mă deranjează e prezentarea exagerată a unui risc presupus inevitabil, lucrul care pare să inspire asemenea evaluări, deopotrivă cu tendința de a trata asemenea prognoze sumbre ca și cum ar fi adevăruri confirmate, dar și cea de a cataloga pe oricine le contestă drept naiv, marionetă rusofilă ori ambele”.

Din punctul de vedere al universitarului american, Rusia are toate motivele să nu manifeste „ambiții nelimitate”, așa cum i se reproșează.

1. Își dorește dezvoltarea pașnică și neimpovarata de cheltuieli, distrugeri și nenorociri a țării. 2. „ Un război convențional îndelungat e costisitor, iar începerea unuia nou la încheierea celui actual ar fi o prostie”. 3. „Dacă principalul motiv al războiului a fost împiedicarea întrării Ucrainei pe orbita Occidentului și aderarea ei la NATO, atunci poate că Putin ar putea fi satisfăcut prin blocarea acestei posibilități printr-un tratat de pace”.

Prin urmare, susține prof. Stephen M. Walt „dacă războiul din Ucraina nu se va încheia cu o victorie totală a Kievului, reacția adecvată ar fi să diminuăm probabilitatea ca și alte țări să sufere soarta Ucrainei. Și chiar dacă membrii europeni ai NATO iși vor spori capacitatea militară, concomitent însă, SUA și NATO trebuie să admită preocupările legitime de securitate ale Rusiei și să ia în calcul ce pot face pentru a le dilua.”

SUA și aliații lor nu pot nesocoti interesele și preocupările exprimate insistent de Moscova.

Președintele Vladimir Putin a declarat că pacea cu Ucraina va fi posibilă atunci „când Rusia își va atinge obiectivele: denazificarea, demilitarizarea și statutul neutru al Ucrainei”. „Va fi pace când ne vom atinge obiectivele, a spus el”.