Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXV): Cum a supraviețuit romanța rusească țigănească

Timp, înainte!                                                                                                                                                                                                                                                                   Valentin Kataev

Pentru primul val de emigrație rusă de după revoluția bolșevică, România nu a fost decât o țară de tranzit: guvernul român nu-i primea pe refugiații ruși pentru a nu încărca și mai mult relațiile cu Rusia Sovietelor, care și așa au fost încordate din cauza chestiunii basarabeane. De aceea, a preferat să-i ajute pe emigranții ruși să se deplaseze mai departe, în Bulgaria, Serbia sau Cehoslovacia și Germania.

Rușii rătăciți în România

Și totuși, o mică parte din acest val s-a rătăcit în România. Am povestit deja despre Konstantin Gaghelev care a lucrat la clubul de pe lângă Ambasada Sovietică, conducând o orchestră de copii.

Un alt exemplu, familia Stroganov, urmașii celebrilor industriași care avuseră fabrici de sare în Preajma Uralilor și construiseră zeci de biserici, afirmându-și ”stilul Stroganov”, sinonim cu ”barocul rusesc” (secolul XVII). Tatiana Stroganov a fost prima soție a prietenului meu, poetul-suprarealist Valentin Iacob. L-am cunoscut și pe tatăl ei, Serghei Nikolaevici, care a lucrat toată viața ca profesor de limba rusă. După ce s-a despărțit de Valentin și s-a mutat la tatăl ei, Tatiana mi-a oferit să preiau cărțile ei în limba rusă (faptul că era rusoaică i-a adus multe necazuri în viață, de aceea s-a despărțit ușor de cărțile sale) – o întreagă bibliotecă de literatură clasică! O parte dintre aceste cărți am predat-o Comunității Rușilor-Lipoveni din România, mai precis, filialei acesteia din satul Ghindărești de pe Dunăre.

Din aceeași categorie de emigranți ruși a făcut parte și Tatiana Cereciukina, fiica generalului Cereciukin, care urma să dea viață marelui poet român Nichita Stănescu. În Armata Rusiei țariste, generalul Nikita Cereciukin răspundea de căile ferate, avea mulți prieteni printre generalii români care i-au dat o mână de ajutor atunci când a trebuit să-și părăsească patria împreună cu familia și a fost în dificultate. Datorită intervenției lor, a găsit adăpost în România. Din păcate, în anii ’70-începutul anilor ’80, când lucram în România, n-am avut noroc să-l cunosc personal pe Nichita Stănescu. În schimb, îi cunoșteam pe mulți care avuseră acest noroc și îmi povesteau multe lucruri despre această personalitate uriașă. Unul dintre ei a fost poetul și traducătorul Ion Covaci care, decenii mai târziu, a tradus în română cartea mea de poezii, ”Poștașul nocturn”.

În schimb, viața a fost totuși generoasă cu mine, pentru că mi-a oferit să o cunosc pe marea cântăreața rusă, Alla Baianova, interpretă inegalabilă a romanței rusești țigănești. Ce reprezintă acest gen special de muzică, care a dispărut cu totul într-o Rusie Sovietică?

Romanța rusească țigănească s-a născut în anii ’30-“40 din secolul XIX, când țiganii au apărut pentru prima data în orașele rusești. Cântecele lor populare, ”sălbatice”, nu au prea avut priză la publicul rus și atunci țiganii au preluat cele mai bune cântece și romanțe scrise de poeții și compozitorii ruși și, fiind foarte talentați din punct de vedere muzical, le-au transformat prin interpretarea lor specifică și plină de har, în adevăratele șlagăre, precum am zice astăzi, cucerind pentru decenii întregi inimile rușilor, în primul rând, cele ale nobililor, bineînțeles, care și plăteau regește pentru această artă. Țiganii au cântat prin baruri și restaurante. În literatura rusă, există multe episoade și subiecte inspirate de tema romanțelor rusești țigănești. Este destul să ne aducem aminte de povestea lui Fedor Protasov din piesa ”Cadavrul viu” de Lev Tolstoi…

Arta acestei romanțe a înflorit în primele două decenii ale secolului XX. Au existat coruri țigănești întregi, Corul Fesenko, Corul Poliakov care n-au cântat decât rusește și în cele mai bune restaurante din Sankt Petersburg, Moscova, Kiev, Harkov sau Odessa. Revoluția bolșevică a pus capăt acestui gen de muzică. Ansamblurile țigănești, interpreții celebri n-au avut ce căuta în săraca, răvășita și flămânda Rusie Sovietică din timpul Războiului Civil și nici după acesta, aşa că au plecat din țară.

Alla Baianova, un drum lung către Rusia, via România

Alla Baianova s-a născut la Chișinău în 1914. După evenimentele din 1918, ea, împreună cu tatăl ei, Nikolai Baianov, cântăreț de operă, s-au trezit în România, pe urmă au plecat la Paris. Acolo, în Franţa, aflându-se în mediul artistic, Alla a preluat arta interpretării romanței rusești țigănești de la prima sursă – țiganii artiști erau deseori primiți ca oaspeți în casa lui Nikolai Baianov. De la vârsta de 13 ani, Alla a început să cânte și ea și să evolueze în concerte și spectacole. Începând cu anul 1934, s-a instalat, împreuna cu tatăl său, la București. Aici a cântat la celebrul bar ”Leșcenko” de pe Calea Victoriei, împreună cu patronul acestuia, Piotr Leșcenko. Unele dintre cântecele și romanțele lor, fiind traduse, au fost cântate și în limba română…

                                                   Alla Baianova, păzitoarea unei vechi tradiții culturale ruse, de romanță rusească țigănească 

Aici trebuie spus că, în aceea vreme, în URSS, interpretarea romanțelor rusești, considerate de către putere drept o artă burgheză și decadentă, a fost interzisă. Primul concert de romanțe rusești, în urma reabilitării ei, a avut loc abia în 1958, în anii așa-zisului ”dezgheț”. Dar multe și multe din interpretarea acestei romanțe au fost pierdute pentru totdeauna.

Iată de ce, când am auzit-o, pentru prima dată, pe Alla Baianova la un concert care a avut loc în incinta Ambasadei Sovietice din București – s-a întâmplat în anul 1982 – am fost pur și simplu zguduit și nu doar eu, bineînțeles. Era ceva absolut inedit. Toată maniera de interpretare, toată atmosfera de intimitate și de căldură sufletească, o frazare cu totul neobișnuită și neauzită de mine nicăieri și niciodată…

”Sunt nepătrunse căile cântecului rus”

După aceea, am făcut rost de două discuri cu cântecele rusești ale Allei Baianova scoase de studioul bucureștean ”Electrecord” şi am vrut să fac un interviu cu această cântăreață minunată, păzitoarea marii tradiții culturale și să-l public în revista ”Ogoniok”, al cărei autor permanent devenisem. Am sunat la redacție și Natalia Ivanova, membru al colegiului redacției, a fost de acord.

Peste câteva zile m-am întâlnit cu Alla Baianova la ea acasă. Locuia într-o vilă veche de pe strada Popa Nan, în care parcă stăteau câteva familii. Ea mi-a povestit despre toate peripețiile vieții sale, turneele pe care le-a făcut împreuna cu tatăl său (acesta a trecut de la operă la cântecele rusești) – la Atena, Cairo, Beirut, Istanbul – înainte de a veni și a prinde rădăcini în România care a devenit pentru ea a doua patrie. Mi-a povestit despre prietenia sa cu Alexandr Vertinski și Alioșa Dmitrievici, alți cîntăreți celebri din emigrația rusă. Despre colegul ei, nu mai puțin celebru, Piotr Leșcenko și soarta lui tragică – a murit în închisoarea din Târgu-Ocna, în 1954… Mi-a povestit și despre viața ei personală, plină de amărăciuni și necazuri…

După ce am transmis textul interviului la Moscova, am sunat-o iar pe Natalia Ivanova.

– Viaceslav, a spus ea, noi stăm acuma cu Natalia (Natalia Krîlova – colega ei de redacție) și ne uităm una la alta și nu știm ce să facem cu interviul dumneavoastră. Faptul că Alla Baianova a fost emigrantă înseamnă că, dacă publicăm interviul, cei de la CC ne vor trage nouă o săpuneală…

Prin urmare, interviul meu cu Alla Baianova întitulat ”Sunt nepătrunse căile cântecului rus” nu a apărut în ”Ogoniok”. În schimb, Alexandr Lobanov, colegul meu de la agenția ”Novosti” care se ocupa de colaborarea agenției cu ziare și reviste, mi-a aranjat publicarea materialului în revista specială ”Sovetskaia estrada i țirk” (”Estradă Sovietică și Circ”) care avea un tiraj de 90.000 de exemplare și se difuza pe bază de abonamente. Deci, prin această revistă, interviul meu a ajuns la artiști și muzicieni care au descoperit şi ei fenomenul nemaipomenit – Alla Baianova.

La sfârșitul anului 1982, mi-am terminat mandatul de corespondent în România și m-am întors la Moscova. În curând, au venit perestroika și glasnostul, vechile dogme ideologice, inclusiv cele legate de emigrația rușilor albi, au rămas în trecut. A început să vină cu concerte la Moscova și Alla Baianova. La unele dintre ele am admirat-o și eu. Într-o zi, am vizitat-o la hotelul ”Rossia”. Iar în iulie 1987, ea a venit în vizită la mine acasă. Erau prezenți și câțiva prieteni de-ai noștri comuni, inclusiv solistul Teatrului Bolșoi, Anatoli Reșetnikov. Era o seară muzicală. Cântau toți pe rând, unii cu vocea, alții la pian sau la chitară, toți, în afară de Alla Baianova, care ne-a ascultat foarte atent. La un moment dat, eu cu Inna, soția mea, am interpretat (cu chitara) vechiul cântec rusesc ”Lucinușka” (”Surcică”) pe care îl învăţasem de la mama mea și care i-a plăcut foarte mult oaspetelui nostru distins. Iar mai târziu, am văzut cu satisfacție că Alla Baianova a inclus acest cântec în repertoriul său…

În câțiva ani, Alla Baianova a cucerit inimile tuturor rușilor din URSS. A triumfat cu concertele ei prin toată țara. Da, recunoașterea i-a venit în patria ei cu o mare întârziere, dar a venit totuși. Între timp, ea s-a mutat în URSS și în 1989 a obținut cetățenia sovietică. Mai târziu, a primit titlul de Artist al poporului din Rusia. Despre ea au fost turnate filme și publicate cărți. A murit în 2011, la vârsta de 97 de ani, în plină glorie, îndrăgită de toți iubitorii cântecului și ai romanței…

Se poate spune că, împreună cu Alla Baianova, în Rusia s-a întors și tradiția de interpretare a romanței rusești țigănești.
                                                                                                                                                                                                 (Va urma)