File de istorie: Disputa pentru Locurile Sfinte din Palestina, adevărata cauză a războiului Crimeii (VII)

Motivul războiului din Crimeea a fost dorința Vaticanului de a obține controlul asupra Locurilor Sfinte din Palestina. Iată despre ce vorbesc documentele de arhivă, recent descoperite. Mihail IAKUȘEV, consilier al Departamentului Orientului Mijlociu și Africii de Nord al Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei, a publicat, în presa rusă, articolul “Patriarhia Ierusalimului și Lucrurile Sfinte Palestinei, în atenția politicii externe a Rusiei în ajunul Războiului Crimeii”. Vă oferim, spre lecturare, acest articol, cu unele prescurtări.

După distrugerea escadrilei turcești de la Sinope, de către vice-amiralul rus Nahimov (18 noiembrie 1853), escadrila franco-britanică a intrat în Marea Neagră (23 decembrie 1853). Ultimatumul prezentat de Marea Britanie și Franța, cu privire la retragerea trupelor rusești din Principatele Dunărene, a fost lăsat fără răspuns de către împăratul Nikolai I. Atunci, la 15 și, respectiv, la 16 martie 1854, puterile navale aliate i-au declarat război. În luna ianuarie a anului următor, li s-a alăturat Sardinia (26 ianuarie 1855). Austria și Prusia, salvate, până de curând, de “parada” revoluțiilor europene, de către Rusia, au respins propunerea împăratului Nikolai I de a semna un protocol de neutralitate. Neparticipând la război, Austria a sprijinit cererile puterilor navale. Curând după ruperea relațiilor ei cu Rusia, Austria s-a adresat Rusiei cu o cerere de a părăsi Principatele Dunărene. Răspunsul din Petersburg (17 iunie 1854) a fost evaziv. Dar, după aceea, din considerente strategice, trupele rusești au plecat din Principate. Plecarea lor din Principate a schimbat radical situația politică: Rusia priva, astfel, puterile navale de un motiv pentru a o ataca, deoarece, agresiunea însăși împotriva Imperiului Otoman a fost eliminată, iar războiul ar fi devenit defensiv, pentru Rusia. Cu toate acestea, mașina ideologică și politico-militară occidentală a intrat pe turație maximă împotriva „agresorului” și nicio concesie din partea Sankt-Petersburg-ului nu a putut s-o oprească. Țarul a preferat războiul, în locul capitulării fără luptă …

Provocată de Franța, cu “binecuvântarea” Vaticanului, o dispută aparent pur religioasă, între clerul catolic și cel grecesc, în jurul Locurilor Sfinte creștine din Palestina, a dobândit imediat o conotație politică. Era evident din start. Nu degeaba britanicii, nefiind implicați în dispută nici măcar indirect, încă în 1850, au văzut imediat pericolul de a o transforma într-o luptă pentru influență în Est, între Franța și Rusia, care, la acea vreme, erau la fel de antipatice pentru Marea Britanie. Până la stabilirea ambasadei lui Menșikov la Constantinopol (sfârșitul lui februarie 1853 – n.r.), Londra a încercat să mențină o linie echilibrată și echidistantă (față de Franța și de Rusia). Datorită “sfaturilor prietenoase” și neutralității declarate, diplomația britanică a reușit să-și țină mâna pe pulsul părților aflate în conflict; apoi, să obțină acces direct la Poartă și Divan, iar, în etapa finală a stabilirii misiunii diplomatice extraordinare a lui Menșikov, la Constantinopol, să acționeze ca mediator, consilier și chiar participant din culise, la negocierile Porții cu Sankt-Petersburgul.

Pretențiile Franței pentru Locurile Sfinte din Palestina, în 1850, nu au devenit o surpriză pentru Sankt-Petersburg, care a văzut în ele, imediat, dorința lui Louis Napoleon de a le folosi pentru rezolvarea problemelor sale de politică internă și externă – o încercare de a se prezenta drept “păzitor al lucrurilor sfinte din întreaga lume catolică”, împotriva încercărilor clerului grecesc de a ”știrbi” drepturile Bisericii Latine din Orient. În aceste demersuri, împăratul rus vedea amenințarea răspândirii ideilor revoluționare dăunătoare care zguduiau întreaga Europă și regimurile ei monarhice, deja, de câțiva ani. După ce a stins flăcările revoluțiilor europene de la granițele de vest ale marelui său imperiu, Nikolai I nu a putut permite ca pretențiile catolicilor să se extindă la “sfânta sfintelor” a Bisericii Ortodoxe de Est, “mama Bisericilor” – Ierusalimul. Trebuie avut în vedere faptul că Nikolai I, considerat, în mod oficial, șeful Bisericii Ortodoxe Ruse, lua în serios problema patronajului Bisericii Ortodoxe din Orient, bazat pe doctrina religioasă și politica oficială a “celei de-a treia Romă”, apărată de Rusia, după căderea Imperiului Bizantin (1453 ). Sub cel mai înalt patronaj al său, Patriarhatelor Apostolice din Răsărit – cel al Constantinopolului (Ecumenic), cel al Alexandriei, cel al Antiohiei și cel al Ierusalimului – li se acorda sprijin politic și material.

Evident, fiind prinsă în disputa cu privire la Locurile Sfinte, Rusia a început să se comporte extrem de imprudent, punându-și interesele naționale și rolul său din Sud-Estul Europei sub amenințare. Responsabilitatea pentru acest lucru revenea, în mare măsură, diplomației ruse, care nu a reușit să evalueze corect situația internațională recent emergentă și polarizarea forțelor puterilor europene.

Subestimarea, de către Sankt-Petersburg, a manevrelor diplomatice ale Porții, a condus, mai întâi, la formarea “duetului” otomano-francez, care a dezacordat, în mod definitiv, “concertul” european al Sfintei Alianțe și la închegarea unui nou bloc militar, împotriva membrului său principal, Rusia. În plus, rapoartele și depeșele trimisilor ruși, în special cele din capitalele europene, conțineau informații care, uneori, nu reflectau situația reală și evoluția pozițiilor țărilor de reședință față de cazul Locurilor Sfinte, ceea ce, în final, a dezorientat Sankt-Petersburgul în identificarea posibililor aliați și adversari. Drept dovadă a acestui fapt, a fost orientarea eronată a lui Nikolai I spre Londra, ca un partener posibil sau cel puțin un observator neutru – chiar până la începutul anului 1853, când axa “Paris – Constantinopol” a fost, deja, definitiv constituită.

Diplomația țaristă s-a caracterizat, de asemenea, prin abordare directă și deschidere excesivă în prezentarea planurilor sale politice, inclusiv a celor cu caracter strategic. Citirea cu voce tare, de către cancelar (ministrul de externe – n.r.), a rapoartelor secrete ale diplomaților săi, în fața ambasadorilor europeni acreditați la Sankt-Petersburg, “pentru a întreține intimitatea și confidențialitatea contactelor”, priva, de fapt, Sankt-Petersburgul de posibilitatea de a acționa în secret, ascuns și pe neașteptate, în relațiile cu capitalele europene. Pe de altă parte, în timpul misiunii extraordinare a prințului Menșikov, ambasadorii Marii Britanii și cei ai Franței primeau prompt, de la Poartă, rapoarte detaliate despre conținutul convorbirilor sale cu ambasadorul rus și documentele propuse pentru semnare, care deveneau, adesea, cunoscute mai devreme la Londra și la Paris, decât la Sankt-Petersburg.

În ajunul trimiterii misiunii lui Menșikov la Constantinopol, demnitarii Curții îi propuneau împăratului Nikolai I mai multe opțiuni pentru soluționarea litigiului privind Locurile Sfinte. Șeful Ministerului de externe, de exemplu, propunea limitarea acțiunilor Rusiei doar la o demonstrație de forță în fața Porții, fără a transforma problema într-un conflict cu capitalele occidentale. Au mai fost, de asemenea, cei care considerau că este posibilă soluționarea problemei cu pace și cu “aur”, prin mituirea vizirilor influenți ai Divanului și ai Porții, așa cum proceda Parisul, în opinia lor. Reprezentanții Ministerului de Război propuneau proclamarea independenței popoarelor creștine din Balcani, înrobite de către otomani și cucerirea, prin asalt, a Constantinopolului. Cu toate acestea, în cele din urmă, “eternul cancelar”, K.V. Nesselrode, a reușit să-l convingă pe împărat să acționeze în strictă conformitate cu “principiile de legitimitate” europene, în cadrul Sfintei Alianțe, care, începând din 1815, ținea mâinile Rusiei legate, în Occident și în Est.

În Imperiul Rus, mecanismul de luare și executare a deciziilor diplomatice, în cazul Locurilor Sfinte, era destul de simplu: împăratul – cancelarul de stat – ambasadorul (trimisul) – consulul general (consul), ceea ce excludea prezența și luarea în calcul a punctului de vedere opus, conferind deciziilor un caracter destul de unilateral. Dacă adăugăm, la aceasta, inexactitatea evaluărilor și analizei pozițiilor tuturor părților implicate în dispută, care avea loc într-o serie de depeșe ale ambasadelor trimise din Paris și din Londra, atunci, la ”ieșire”, probabilitatea greșelii, în deciziile luate la Sankt-Petersburg, era destul de mare.

Pe de altă parte, în Europa de Vest, problema Locurilor Sfinte, în contextul unei puternice campanii, de trei ani, în presă, a continuat să fie subiectul unor dezbateri aprinse – atât în cercurile guvernamentale, cât și în rândurile opoziției politice. Ca urmare a unei spălări deliberate a creierelor publicului occidental, precum și prin denaturarea deliberată a faptelor și chiar jonglarea cu ele, guvernelor Londrei și ale Parisului nu le era greu să obțină sprijinul necesar pentru a declara război Sankt-Petersburgului. În timp ce, în Rusia, cazul Locurilor Sfinte – în ajunul, în perioada de desfășurare a lui și chiar după Războiul Crimeii – rămânea puțin cunoscut și de neînțeles pentru majoritatea societății rusești. Guvernul rus pierdea campania informațională și de propagandă, de la bun început.

Greșelile diplomatice, pierderea de aliați, aroganța excesivă, înzestrarea tehnico-militară deficitară, lipsa drumurilor și a altor mijloace de comunicare necesare au condus la situația în care, în ciuda eforturilor eroice ale armatei, Rusia a suferit o înfrângere zdrobitoare în Războiul Crimeii. În același timp, curajul și vitejia soldaților ruși, inclusiv în timpul asediului Sevastopolului, care s-a încheiat în august 1855, au epuizat forțele aliaților, care nu au vrut să riște pentru a mai întreprinde acțiuni ofensive active pe frontul Crimeii. Ambele părți implicate în război au început să vorbească despre pacea care a fost, deja, încheiată la Paris, după moartea lui Nikolai I (18/30 februarie 1855), în martie 1856, în condiții nefavorabile Rusiei.

Este semnificativ faptul că, după încheierea războiului, mulți din societatea rusă, în special, cei din cercurile bisericești și slavofile, vedeau în “războiul pentru Locurile Sfinte” trăsăturile simbolice ale “cruciadei” puterilor occidentale, din noua eră, cu vectorul religios îndreptat (precum în urmă cu multe secole) în direcția Palestinei, iar cu cel politic – împotriva Rusiei, cu scopul de a-i submina influența dominantă asupra celor zece milioane de creștini din Imperiul Otoman. Singura diferență care sărea în ochi era faptul că, pentru prima dată în istorie, ”francii” și ”saracenii”, unindu-și eforturile, luptau ca front unit împotriva celei de-a ”Treia Rome”, care nu a luat parte niciodată la cruciade.

Rusia a tras învățăminte din înfrângerea în Războiul Oriental. Principalele obiective ale politicii ruse au fost formulate de noul ministru al Afacerilor Externe, prințul Gorciakov, într-o circulară, adresată reprezentanților săi de la curțile statelor străine, din 21 august (2 septembrie), 1856. Documentul vorbea despre intenția Sankt-Petersburgului de a trăi în “acord bun cu toate guvernele”, despre libertatea de acțiune a guvernului rus, în raport cu sistemul de la Viena – care, de mai bine de un sfert de secol, a menținut pacea în Europa și care a fost încălcat fără nicio vină a Rusiei, despre decizia de a se concentra mai mult, nu asupra treburilor externe, ci asupra celor interne ale țării. În același timp, documentul conținea o frază cheie care sugera neliniștea și îngrijorarea internă a curților europene: “Se adresează Rusiei, cu reproșul că se înstrăinează și păstrează tăcere în momentul în care se fac lucruri nedrepte și injuste: «La Russie boude, dit-on. La Russie ne boude pas. La Russie se recueille» («Se spune că Rusia păstrează tăcere. Rusia nu păstrează tăcere. Rusia se concentrează»). Datorită acestei “concentrări interne” și a avansului activ – religios și politic – ulterior, către Est, la mai puțin de jumătate de secol după acest război, în Țara Sfântă a apărut “Palestina Rusă”, a cărei cea mai mare parte a supraviețuit până în zilele noastre.

În același timp, încercările de a încălca starea de lucruri care a existat în Locurile Sfinte nu s-au oprit nici după Războiul Oriental.
  (Sfârșit)