„O victorie dăruită”: cucerirea redutei Grivița 1 de la Plevna din 30 august 1877 (III)

Dr.Marina FROLOVA,                                                                                                                                                                                                                                    cercetător principal la Institutul de Slavistică, Moscova

La 145 de ani de la victoria în războiul ruso-turc din 1877-1878

”Descoperirea unor noi fapte prin studierea atentă a memoriilor participanților și martorilor bătăliei de la reduta Grivița, precum și a documentelor oficiale publicate în faimoasa „Colecție de materiale despre războiul ruso-turc din 1877-1878 în Peninsula Balcanică”, împărțită în mai multe volume, ne permite să privim evenimentele legate de cucerirea acestei redute la 30 august 1877 dintr-o altă perspectivă”, scrie istoricul rus Marina Frolova într-o cercetare realizată cu sprijinul financiar al Fundației Ruse pentru Cercetări Fundamentale și al Fundației Naționale de Știință din Bulgaria.

Trebuie subliniat faptul că maiorul Kvitka nu i-a „defăimat” în niciun caz pe români, iar „tehnica de atac aliată” pe care a descris-o nu a fost o invenție sau o exagerare literară. În raportul comandantului Regimentului 121 Infanterie „Penza”, colonelul D.A.Konarjevski, către șeful Diviziei 31 Infanterie, generalul-locotenent N.N. Veliaminov, din 8 octombrie 1877, se comunică detalii interesante despre asaltul „decisiv” din 7 octombrie asupra redutei Grivița 2, executat de Divizia 4 română a colonelului Anghelescu. „Adjutantul său a fost maiorul Lignitz din Statul Major General prusac, un ofițer cu o capacitate militară și un curaj remarcabile”[1], a consemnat A.N. Kuropatkin. Trebuie menționat că până pe 20 septembrie, românii au finalizat construcția celei de-a patra paralele a tranșeelor, care se afla la doar 100 de pași de reduta Grivița 2. „De la acea distanță nu părea greu de lansat un atac, mai ales că poziția fortificației turcești, bombardată din trei părți de 48 de tunuri românești, era foarte dificilă” [2], scria colonelul E. Martînov de la Statul Major General. Pentru a distrage atenția inamicului, în ziua precedentă, 5-6 octombrie, au fost executate mai multe atacuri demonstrative.

La 7 octombrie, Regimentul Penza, după ce a primit ordinul de a-i sprijini pe aliați la momentul potrivit, s-a deplasat pe poziție. La ora 12.45 a început atacul.    „Românii au ajuns la șanțul exterior de la reduta turcească fără ca dinspre aceasta să fie tras vreun foc. Flancul drept s-a întors complet, apoi întreaga coloană de asalt s-a retras pierzând 15 oameni”, se menționa în raportul comandantului regimentului. Alte atacuri nu s-au mai repetat, dar focul de artilerie a continuat până la ora 14.45, turcii reușind să avarieze considerabil reduta Grivița 1 în multe locuri. Coloanele de turci observate de către colonelul Konarjevski în ravena din spatele redutei turcești au fost dispersate, la indicația sa, prin lovituri precise de artileria rusă.

Comandantul român i-a anunțat pe ruși că asaltul va fi reluat la ora 18.00, astfel că trupele Penza au rămas pe pozițiile lor. „La ora 18.15 a început atacul: două coloane românești au părăsit tranșeele și s-au repezit spre reduta turcească; ajungând până la șanțul exterior al redutei și trăgând o salvă spre turcii staționați acolo, coloana din stânga a sărit în șanț, în timp ce coloana din dreapta s-a întors și a fugit înapoi în tranșee. După aceea, în ciuda semnalelor continue de atac, doar câteva persoane au părăsit tranșeea pentru a-i ajuta pe cei dispăruți în șanț; masa uriașă de români, care se afla la ieșirea din tranșee, striga doar „ura” și nu se mișca. La ora 19.15, semnalele s-au oprit după care s-au oprit și focuri de armă”. Noaptea, însă, se auzeau din când în când focuri de armă: turcii trăgeau asupra sanitarilor români care ridicau răniții.

Regimentul Penza a trebuit să rămână pe poziții, deoarece comandantul român a avertizat asupra unui nou atac, care urma să aibă loc fie pe timpul nopții, fie în zori. De la ora 2.30 dimineața au început focuri intense de artilerie și infanterie, care au durat aproximativ 30 de minute. Românii au susținut că a fost o ofensivă turcească. Regimentul Penza a negat raportul: turcii nu au atacat, ci au ieșit din tranșee ca să ucidă răniții și să le dea jos hainele. După mai multe trageri, turcii s-au retras. Timp de două zile, de pe 6 octombrie, ora 04.00, până pe 8 octombrie, ora 04.00, regimentul rus a rămas pe poziții iar pierderile sale au fost de 11 răniți, însă pierderile românilor au fost semnificative a precizat colonelul. [3]

În „Jurnalul” Corpului IX Armată, asaltul românilor este descris astfel: „Românii, adunați în spatele tranșeelor, s-au avântat înainte în număr semnificativ. Spațiul de la tranșeele lor până la șanțul redutei turcești era de 70 de pași. În ciuda energiei maiorului Leignitz din Statul Major General prusac, românii nu au putut rezista focului de întâmpinare și s-au întors în tranșee, declanșând de acolo un puternic, dar zadarnic, schimb de focuri. Potrivit maiorului Lignitz, detașamentele române trebuiau să înainteze din tranșeele lor, ascunzându-se în spatele unor gabioane[4], care urmau să umple șanțul; dar această operațiune a fost efectuată fără succes: multe gabioane au fost împrăștiate între tranșee și șanțul inamicului și doar o mică parte a căzut în șanț. Atacul românesc a fost repetat, totuși, în seara aceleiași zile, dar fără succes. După acest efort, cu costuri considerabile pentru trupele române, se pare că acestea au renunțat să mai atace cu forțe expuse și au decis să recurgă la mine.

În ciuda ordinelor viabile pentru asalt, s-a dovedit că trupele române încă nu aveau un puternic spirit militar, necesar pentru astfel de acțiuni decisive”[5], a conchis autorul „Jurnalului”.

Și încă o completare, foarte importantă, la descrierile acestei bătălii: noaptea se auzeau gemetele românilor răniți, care zăceau lângă reduta turcească. Comandantul român, se menționează în „Jurnalul” Corpului IX Armată, negăsind în trupele sale voluntari care să ajungă la reduta turcească și să transfere răniții, a apelat la companiile rusești (Regimentele 11 ​​și 12 Penza), care au ocupat un șanț în fața redutei Grivița 1. S-au oferit imediat voluntari: subofițerul Efrem Naletov, caporalul Stepan Muratov, soldatul Alexei Osetrov, subofițerul Kirill Anisimov și soldatul Iakov Grigorenko. Aceștia au reușit să scoată de sub reduta turcească doi români răniți, în timp ce unul dintre „salvatori” a fost rănit. Toți bravii ruși au fost decorați cu crucea Sf. Gheorghe[6]. În istoriografia sovietică, această salvare a românilor este prezentată ca un exemplu strălucit de ajutor și asistență militară reciprocă[7]. Este adevărat că în lucrarea editată de I. I. Rostunov, fapta de vitejie a soldaților ruși este datată în mod eronat ca fiind realizată în 30 august[8]. Ceea ce istoricii „omit”, însă, este faptul că niciun militar dintre trupele române care ocupau reduta Grivița 1 nu a îndrăznit să-și ajute compatrioții și camarazii de arme. În monografia colectivă „România în războiul de independență” nu este tratat acest subiect, deși de dragul prieteniei sovieto-române proclamate la acea vreme, ea ar fi putut fi plasată în firul narativ.

Trebuie subliniat faptul că asaltul eșuat din 7 octombrie asupra redutei Grivița 2 este prezentat diferit în opera lui Văcărescu: în urma unui atac rapid pe timp de noapte, susține el, toți turcii din șanț au fost doborâți, iar românii i-au scos și din redută.

Cu toate acestea, nu au reușit să țină fortificația prea mult timp, deoarece turcii au primit întăriri substanțiale, iar românii au fost nevoiți să se retragă.

În acea luptă ei au pierdut până la 2.000 de oameni[9]. Autorul român a „uitat” să menționeze că, pe lângă cele 48 de tunuri românești, în pregătirea artileriei au fost implicate 24 de tunuri rusești și că infanteria română a acționat cu sprijinul activ al trupelor rusești. Autorii celui de-al cincilea volum din „Descrierea războiului ruso-turc din 1877-1878 în Peninsula Balcanică” au rămas la versiunea lui Văcărescu, deși aveau la dispoziție tot materialul de arhivă despre război, nu doar documentele publicate pe care le-am menționat. Este adevărat că istoricii militari ruși au inclus în text și întâmplarea nefericită a colonelului Anghelescu, care s-a grăbit să raporteze victoria sa (cucerirea redutei) principelui Carol, iar acesta din urmă împăratului Alexandru al II-lea, după care contraatacul turcesc i-ar fi obligat pe români să părăsească repede reduta și să se întoarcă în tranșeele lor[10]. „Cât de dezamăgiți am fost când o altă telegramă de la Totleben[11] ne-a informat că turcii au luat din nou o redută de la români”, scria ministrul rus de război Miliutin.

Vonliarliarski a povestit că, în timp ce era de serviciu, a primit un raport de la principele Carol, conform căruia românii au cucerit reduta Grivița 2. Marele Duce Nikolai Nikolaevici a trimis imediat un curier cu această veste bună la împărat. Alexandru al II-lea, care servea ceaiul împreună cu fiii săi Serghei și Pavel, a fost foarte mulțumit, a poruncit să-l felicite pe comandantul șef pentru succesul său și i-a ordonat să trimită informații detaliate de îndată ce vor fi primite de la principele Carol.

Înainte ca Vonliarliarski să se întoarcă a sosit un nou raport potrivit căruia totul a fost o greșeală și reduta Grivița nu a fost cucerită de români. Ca urmare a fost nevoit să revină la țar cu un raport. „Nu fără teamă, am cerut să raportez”, Alexandru al II-lea era deja singur în halat, analizând hârtiile. „Ce înseamnă asta? Din ce cauză sunt astfel de rapoarte contradictorii?”, a întrebat el. Ofițerul a răspuns: „comandantul șef a transmis literalmente ceea ce a primit de la principele Carol și că, probabil, informații mai detaliate vor fi disponibile a doua zi”. S-a dovedit că „bravii noștri aliați intenționau de mult timp să pornească la atac  pentru a cuceri această redută. În cele din urmă, îndrăznind să facă un lucru curajos, s-au grăbit să iasă din tranșee și, fără să stea prea mult pe gânduri, au trimis un mesaj că au cucerit reduta. De fapt, acum s-au retras, dar nu au mai putut să oprească curierul, iar aceasta a fost cauza contradicției din rapoarte” [12], a explicat situația Vonliarliarski.

Colonelul Hasenkampf, care se afla la dispoziția comandantului suprem și se ocupa de întreaga activitate documentară a Armatei Dunărene, a primit un raport confidențial de la statul major al generalului Totleben pe care l-a înregistrat în jurnalul său și care se încadrează în categoria informațiilor secrete: „După ce au ajuns la șanțul exterior al redutei, românii au stat în el timp de o oră. Ofițerii s-au străduit în zadar să-i determine să atace, iar când unul dintre ei l-a împușcat pe cel mai neascultător soldat cu un revolver, ceilalți soldați l-au înjunghiat pe el și pe alți doi ofițeri, apoi au fugit, suferind, desigur, pierderi mari după ce turcii au deschis focul. Timpul lung petrecut în șanț le-a dat comandanților români motiv să creadă că reduta a fost cucerită. S-au grăbit să-l informeze pe principele Carol, iar acesta a trimis o telegramă către Marele Duce Nikolai Nikolaevici despre cucerirea redutei”[13].

Trebuie remarcat faptul că interpretarea lui Văcărescu despre această bătălie eșuată este cea acceptată în istoriografie[14]. Raportul oficial al asaltului, tipărit în „Moniteur officiel de Roumanie” (Monitorul Oficial al României) și publicat în traducerea în limba rusă în lucrarea lui Kuropatkin, relata că, în timpul atacului de noapte, trupele au cucerit tranșeele care apărau reduta, în urma unei sângeroase lupte corp la corp cu turcii. Dar eforturile lor de a urca pe pereții abrupți ai meterezelor au fost în zadar, așa că bravii soldați au decis să ocolească reduta pentru a pătrunde prin zona de acces, dar aici au fost întâmpinați cu focuri ucigașe. Eforturile eroice ale soldaților au fost contracarate de superioritatea numerică a inamicului. De asemenea, acest raport nu a menționat sprijinul artileriei și al regimentelor rusești. Kuropatkin a remarcat dorința Înaltului comandament român de a transfera responsabilitatea pentru eșecul asaltului către colonelul Anghelescu, care a fost apoi eliberat din funcție[15].

Dar să revenim la 30 august 1877, la acțiunile din împrejurimile redutei Grivița 1. Comandantul Regimentului 14 Dorobanți, colonelul Fotea și comandantul batalionului, maiorul Candiano Popescu (Al. Candiano-Popescu) au raportat ca aici au ajuns doar doua companii din regimentul lor desemnate sa asalteze reduta, restul de patru companii s-au oprit la poziția de artilerie și au refuzat să meargă mai departe, evidențiează Kvitka. Românii au declarat că dacă trupele ruse „nu vin curând”, atunci „se vor întoarce”, întrucât este periculos să fii la o distanță atât de apropiată de inamic. Kvitka, pentru a-i liniști, i-a asigurat că forțele ruse vor „apărea acum”. Potrivit acestuia, soldații și ofițerii ruși „i-au tratat cu dispreț pe acești lași tânguitori”. La rândul lor, rușii au considerat că atacul de artilerie era suficient de puternic și „spuneau că, împreună cu batalionul Regimentului Vologda, aflat în stânga, trebuie să pornească la asalt fără să aștepte restul coloanelor” [16]. Subofițerul Biletov a insistat în mod deosebit asupra unui asalt decisiv[17].

Kvitka, pe de altă parte, credea că reduta ar trebui atacată atunci când forțele principale sunt introduse în luptă. De două ori soldații au fost trimiși la colonelul Schlitter cu rapoarte care susțineau necesitatea unui atac (acestea nu au fost publicate). Între timp, românii au început să fugă înapoi unul câte unul. Popescu a anunțat că se retrage „pentru că această situație este insuportabilă”. Maiorul Kvitka i-a cerut să mai aștepte câteva minute[18].

Așa cum se precizează în „Jurnalul” Regimentului 17 Arhanghelsk, Kvitka și maiorul Kolcevski, comandantul de batalion al Regimentului Vologda, au pornit spre comandantul de brigadă, generalul-maior Rodionov[19]. În memoriile sale, Kvitka a scris că, prin decizia ofițerilor, el a fost trimis (și singur) la colonelul Schlitter, și nu la Rodionov. Colonelul nu a îndrăznit să-și asume responsabilitatea pentru asaltul asupra fortificațiilor, care „decimaseră” deja de două ori Regimentul Arhanghelsk[20], mai ales că ordinul prevedea doar sprijinirea românilor, și nu un atac independent al rușilor.

Baronul Kridener, într-o notă de teren către Schilder-Schuldner, trimisă la ora 16.30, a întrebat despre numărul de trupe aduse în acțiune, despre rezervă și despre „cât de mult ajută românii și care sunt speranțele dumneavoastră pentru reușita cuceririi redutei”[21]. La ora 17.15, Schilder-Schuldner a răspuns că batalioanele rusești erau mult mai aproape de redută decât cele românești și că va oferi mai multe detalii despre români când va primi vești de la generalul Rodionov. Comandantul Diviziei 5 l-a întrebat pe Kridener: „Dacă românii nu se hotărăsc să atace la ora 18.00 seara, trebuie să continuăm noi singuri atacul astăzi?”[22]. Comandantul Corpului IX Armată „a răspuns în mod rezonabil că depinde de generalul Rodionov, care, fiind pe teren, putea judeca mai bine situația” [23]. Într-o notă de teren de la ora 17. 35, adresată lui Schilder-Schuldner, generalul-maior Rodionov a indicat că, toate companiile din linia de tragere se aflau la 150 de pași de pozițiile turcilor. „Decid să atac acum” [24], a spus acesta.

Căpitanul Statului Major General, Birger, i-a predat baronului Kridener o notă de teren la ora 18.15, în care se raporta că toate rezervele au fost deja puse în acțiune, iar artileria nu avea acoperire. Flancul stâng din direcția Plevnei nu era acoperit, prin urmare a fost necesar să se ceară permisiunea comandantului șef pentru a muta Regimentul 9 Infanterie Staroingermanlandski. „Românii contribuie puțin sau chiar deloc la atac”. Sunt foarte mulți răniți. Nota se încheia cu fraza „Rezultatul atacului nu este deocamdată cunoscut”.

Ordinele lui Rodionov pentru asalt au fost următoarele: „Regimentul Arhanghelsk va ataca din față, un batalion din Regimentul Vologda va ocoli reduta și o va ataca din spate, iar alte două batalioane din Vologda vor asigura manevra batalioanelor din stânga și vor contracara rezervele turcești, dacă acestea din urmă ar fi fost trimise să sprijine trupele care ocupă reduta” [25]. Rodionov a așteptat până când toate trupele s-au concentrat în ultima vâlcea dinaintea redutei. La ora 18.00, la comanda „înainte”, toți au pornit deodată la asalt „fără tărăboi” [26]. Parensov, analizând această bătălie, a fost uimit de profesionalismul înalt al lui Rodionov, de abilitatea sa remarcabilă de a conduce și de a duce lupta cu măiestrie[27].

Kvitka, înzestrat nu numai cu vitejie ci și cu talent literar, a descris acest atac uimitor astfel: „Soldații s-au ridicat și au urcat încet pe creastă, ușor spre dreapta, ținându-și capetele în jos, ca și cum ar fi amânat pentru încă o clipă  intrarea sub focul teribilei redute. Deodată, furtuna, care încetase timp de un minut, izbucni din nou, iar tunurile și focurile de pușcă se contopeau într-un singur răget general, răgetul monstruos al iadului, care se înarmase pentru a apăra bucata de pământ aleasă. Ai noștri s-au cutremurat, unii s-au retras, mai multe grupuri au pornit spre stânga, nehotărâte să meargă înainte. În acel moment, Schlitter a făcut un pas spre redută, și toți s-au îndreptat după el”[28]. Parensov a scris despre colonelul Schlitter că acesta era „de o înălțime uriașă, remarcabilă, cu o constituție foarte puternică, cu o înfățișare foarte impunătoare, deja decorat cu Ordinul Sf. Gheorghe pentru faptele sale din Caucaz. Chiar și în Regimentul Preobrajenski s-a remarcat prin constituția sa. Vă puteți imagina cât de mare era acesta în comparație cu militarii mici”. Avântul lui Schlitter i-a amintit lui Parensov de vechea epopee eroică rusă: „O singură mișcare – și o întreagă ispravă!”[29].

Corespondentul de război Nemirovici-Dancenko a descris foarte literar începutul atacului. Rușii nu știau ce să facă, dacă să se retragă sau nu. În acel moment, comandantul Regimentului Arhanghelsk, adjutantul Schlitter, s-a ridicat: „Sunt un ofițer cazac… Ni s-a ordonat să luăm și am luat poziții și mai dificile decât aceasta… Băieți, urmați-mă!”. A fost primul care a sărit pe parapetul redutei, și rănit a murit două zile mai târziu[30]. Vorbele colonelului Schlitter și isprava sa în interpretarea lui Nemirovici-Danchenko sunt surprinse într-o lucrare editată de Zîkov, precum și în opera istoricilor bulgari G. Georgiev și V. Topalov[31].

În opinia noastră, discursul colonelului Schlitter adresat soldaților este o ficțiune, pentru că în timpul unui atac, când secundele literalmente decid dacă se va obține sau nu victoria, nu se țin discursuri cu patos, asta pentru că nici nu vor fi auzite! Kvitka le-a strigat românilor: «Înainte!», dar „abia l-a auzit pe Popescu spunându-i din urmă: «Stați, e încă devreme».  Au rămas unde se aflau, la adăpostul ravenei”. „…Am alergat înainte fără să-i observăm pe cei care se împiedicau și se  întindeau în spatele nostru ca niște cadavre chircite. Una dintre primele victime a fost Schlitter, majoritatea ofițerilor au căzut, dar acum impulsul puternic şi spontan nu mai putea fi oprit de nimeni. Cei care alergau lângă mine se opreau, luptau cu turcii din gropile ascunse, dar nimeni nu mai avea timp pentru ei, toți alergau înainte cu toată puterea…”. „Am alergat, probabil, nu mai mult de un minut, dar acest interval scurt de timp a durat atât de mult precum poate dura timpul pentru cineva care cade de la înălțime. La început am fost învăluiți de un vârtej de plumb, asemenea unor oameni care săreau în apă rece, apoi am fost cuprinși de fum și de dorința de a merge mai departe și această dorință era atât de puternică, încât putea fi oprită doar prin epuizare sau prin moarte” [32].

Kvitka „se temea să nu întârzie la capturarea redutei”: a sărit în tranșeea în care se desfășura bătălia, a început să urce panta alunecoasă și umedă, soldații l-au ajutat cu mâinile și cu paturile puștilor. În două sărituri maiorul s-a apropiat de gura unui tun, iar la a treia săritură a doborât un soldat turc. Sabia ofițerului a lovit mâna întinsă a turcului și aceasta atârna de pânza uniformei sale. Kvitka a observat atunci că era singur în redută și că turcii se grăbeau spre el din toate părțile. Îl cuprinse groaza. „Fluturându-mi sabia”, scrie el, „am sărit pe tun ca pe o treaptă pentru a ieși prin deschizătură și am strigat în gura mare: „Pe aici, fraților, pe aici, ajutați-mă să ies”. Soldații urcaseră deja în fortificație. „În acel moment, ceva m-a lovit în piept și am căzut sub tun”. Când Kvitka și-a venit în fire, era înconjurat de ruși. Maiorul era rănit și abia se ținea pe picioare, așa că l-au pus pe tun, „și în această poziție”, a continuat el, „m-au surprins românii care intrau în redută, ca și cum ar fi cucerit-o prin luptă, deși ai noștri trecuseră de mult de ea și se luptau acum la următoarea fortificație”. Odată cu românii, în redută a intrat și căpitanul Hvostov, ofițerul de ordonanță al baronului Kridener. Generalul Rodionov l-a instruit să desfacă și să ridice steagul românesc pe metereze, deoarece steagurile rusești erau învelite în huse, „și mai mult decât atât, erau purtate mai departe”.  A fost necesar să se arate imediat bateriilor rusești că reduta a fost cucerită, deoarece acestea continuau să tragă în ea și au provocat „pierderi semnificative” trupelor proprii.

„Faptul că a fost ridicat drapelul României peste reduta, cucerită de trupele ruse, a fost socotit de români ca dovadă că ei, nu rușii, au luat-o în stăpânire”, a subliniat maiorul Kvitka. „Pliurile grele ale stindardului s-au desfășurat încet în vânt, cu urale triumfătoare și salve din partea românilor. Popescu a ordonat mulțimii dezordonate să ia poziția „drepți” și a strigat: „Vive l’Empereur Alexandre, s’est aujourd’hui sa fete!” (Trăiască Împăratul Alexandru, azi e ziua lui onomastică!). „Această amabilitate ne-a fost adresată nouă”, a remarcat Kvitka. „Este greu de crezut cât de departe poate ajunge lăudăroșenia românilor: Popescu a informat conducerea că reduta a fost cucerită în luptă de români și că el a fost primul care a intrat în ea”. El, „totuși, nu a negat că un maior rus era deja în redută, așezat pe un tun turcesc”. Datorită acestei povești, credea Kvitka, „în ilustrațiile străine și apoi în cele rusești” a apărut o imagine cu el stând pe un tun și tăind turcii din jurul lui[33].

Parensov a confirmat că la București, într-o anume revistă ilustrată din străinătate, chiar a văzut imaginea unui maior călare pe tun[34].

Potrivit raportului colonelului S.D.Cinghiz, care a sosit la ora 20.05, primul drapel care a fost desfășurat deasupra redutei a fost cel al Regimentului Arhanghelsk, urmat de cel al Regimentului Vologda și de unul românesc[35].

Corespondentul militar V.V. Krestovski a prezentat o altă variantă a apariției steagurilor deasupra redutei Grivița: purtătorul de steag al Batalionului 1 din cadrul Regimentului Arhanghelsk a ridicat steagul, împachetat într-o husă, pe latura sudică a redutei. Comandantul de batalion a ordonat să fie îndepărtată husa și să mute steagul despachetat pe latura vestică, orientată spre turci. La scurt timp după aceea, alături de primul steag s-au instalat încă două steaguri: cel al Regimentului Vologda și cel al vânătorilor români din Batalionul 2, iar după aceea turcii din adăposturile cele mai apropiate au fost doborâți cu baionetele [36].

Autorii lucrării „România în Războiul de Independență” au precizat că pe reduta cucerită au fost arborate steagurile Regimentului 14 Dorobanți și ale Batalionului 2 Vânători, dar nu au menționat steagurile rusești[37].

Kvitka a fost martor și la alte acțiuni ale românilor, care nu s-au repezit după batalioanele rusești în următoarele fortificații turcești. „Românii au început să înjunghie cu furie cadavrele turcilor cu baionetele, au tras în fiecare nișă a meterezelor unde se puteau ascunde turcii, care amenințau să arunce în aer depozitele cu pulbere”, a scris ofițerul rus. Câțiva militari ai redutei, care nu au avut timp să evadeze, „s-au ascuns în nișe fortificate. Au implorat milă, au aruncat românilor zahăr, tutun, bani, dar lașii nu au generozitate: toți turcii au căzut sub zeci de împușcături”. „Noile trupe române au intrat în redută una după alta și de fiecare dată se repetau scene de crudă bazaconie; deseori românii trăgeau în ai lor, crezând că au de-a face cu inamicul”[38].

   (Va urma)

[1] Куропаткин А. Блокада Плевны // ВС. 1886. № 9. С. 50.

[2] Мартынов Е. Блокада Плевны (по архивным материалам). СПб.: издал В. Березовский, 1900. С. 102–103.

[3] СМ. Вып. 48. СПб.: Военная типография, 1906. С. 101–102.

[4] Gabion – Coș de nuiele umplut cu pământ, care îi apără pe soldați de gloanțe și artileria de câmp precum un parapet la asedierea cetăților.

[5] СМ. Вып. 3. С. 228–229.

[6] Там же. С. 229–230. Об этом подвиге написал и А.Н. Куропаткин. См.: Куропаткин А. Блокада Плевны // ВС. 1886. № 9. С. 37.

[7] Самойлов С.И. Освобождение Румынии от турецкой зависимости в результате русско-турецкой войны 1877–1878 годов // ВИ. 1959. № 2. С. 98; История Румынии: 1848–1917. С. 241–242; Залышкин М.М. Внешняя политика Румынии… С. 272.

[8] Русско-турецкая война 1877–1878 гг. / отв. ред. И.И. Ростунов. С. 143–144.

[9] Вакареску Т. Участие румын в кампании… // ВС. 1889. Т. 188. № 7. С. 49–50.

[10] Описание русско-турецкой войны 1877–1878 гг. на Балканском полуострове. Т. 6. СПб.: Военная типография, 1911. С. 147.

[11] Totleben Eduard Ivanovici (1818-1884) – general-adjutant, adjunct al șefului de stat major al Detașamentului de Vest, era adevăratul conducător al blocadei de la Plevna.

[12] Вонлярлярский В.М. Воспоминания ординарца… С. 138–139.

[13] Газенкампф М.А. Мой дневник 1877–1878 гг. СПб.: В. Березовский, 1908. С. 162.

[14] Георгиев Г., Топалов В. Кратка история на освободителната война 1877–1878 (преглед на военните действия). София: Изд-во на БКП, 1958. С. 256.

[15] Куропаткин А. Блокада Плевны // ВС. 1886. № 9. С. 51–52.

[16] Там же.

[17] СМ. Вып. 20. С. 14.

[18] Квитка А.В. Записки казачьего офицера. С. 170.

[19] СМ. Вып. 20. С. 14.

[20] Regimentul 17 Infanterie Arhanghelsk a participat la atacurile de pe Plevna din 8 și 18 iulie și a înregistrat pierderi grele de personal.

[21] СМ. Вып. 41. СПб.: Военная типография, 1903. С. 104.

[22] Там же.

[23] Описание русско-турецкой войны… Т. 5. С. 182; Паренсов П. Из прошлого. Ч. 2. С. 123.

[24] СМ. Вып. 41. С. 104.

[25] Описание русско-турецкой войны… Т. 5. С. 182.

[26] СМ. Вып. 3. С. 130.

[27] Паренсов П. Из прошлого. Ч. 2. С. 126–127, 133.

[28] Квитка А.В. Записки казачьего офицера. С. 176.

[29] Паренсов П. Из прошлого. Ч. 2. С. 135.

[30] Немирович-Данченко В.И. Год войны… Т. 2. С. 117.

[31] Война 1877 и 1878 гг. в Европейской Турции. С. 347; Георгиев Г., Топалов В. Кратка история на освободителната война… С. 240.

[32] Квитка А.В. Записки казачьего офицера. С. 177–178.

[33] Там же. С. 178, 181.

[34] Паренсов П. Из прошлого. Ч. 2. С. 133.

[35] СМ. Вып. 3. С. 387.

[36] Крестовский В.В. Двадцать месяцев в действующей армии (1877–1878). Письма в редакцию «Правительственный вестник». Изд. исправ. и доп. СПб.: Типография министерства внутренних дел, 1879. Т. 2. С. 85.

[37] Румыния в войне за независимость. С. 185.

[38] Квитка А.В. Записки казачьего офицера. С. 181–182.