În Ucraina, Statele Unite trebuie să trimită trupe europene, nu forțe NATO, spun o serie de reprezentanți ai establishment-ului american

infoBRICS: Occidentul a decis să încalce un tabu în Ucraina și să provoace o escaladare a conflictului.

În Occident, se vorbește din nou că în Ucraina trebuie trimise trupe și că acest lucru trebuie să-l facă tocmai țările europene, scrie infoBRICS. Greu de crezut că un joc atât de periculos va duce la ceva bun: liderii europeni se balansează de prea multă vreme pe marginea prăpastiei, scriu autorii articolului.

„Tabuul” privind trimiterea de trupe europene în Ucraina a fost încălcat. O idee care, în urmă cu doar câteva luni, ar fi fost de neconceput, dar președintele Franței, Emmanuel Macron, a iscat discuții pe marginea acestui scenariu, declarând, pe 26 februarie, că nu exclude trimiterea de armate ale țărilor occidentale în Ucraina. Un subiect analizat, într-un articol pentru Foreign Affairs, de colonelul în retragere al armatei americane Alex Crowther, de profesorul Jahara Matysek, de la Colegiul de Război Naval al SUA și de directorul Școlii de Afaceri Internaționale de la Universitatea St. Andrews, Phillips P. O’Brien. Politicienii occidentali fac declarații contradictorii cu privire la Ucraina. Ce se întâmplă?

În martie, am scris că lideri NATO, precum cancelarul Germaniei, Olaf Scholz, premierul Marii Britanii, Rishi Sunak, și președintele Statelor Unite, Joe Biden, au reacționat extrem de negativ la retorica belicosă – chiar dacă neunivocă – a lui Macron.

Dar situația s-ar putea schimba: ministrul finlandez al Apărării și ministrul polonez de Externe au susținut apelul lui Macron, declarând că sunt gata să desfășoare trupe în Ucraina – o atitudine care are mai degrabă legătură cu un ”joc al mușchilor”, adică cu pregătirea pentru revenirea lui Trump la Casa Albă.

Și în timp ce UE se teme că Trump s-ar putea întoarce și de amenințările lui ”de a nu veni în ajutorul” Europei, adevărul este că politica lui izolaționistă nu poate merge atât de departe – ca în cazul oricărui alt președinte al SUA în contextul așa-numitului sistem al ”dublei guvernări” sau, mai pe șleau, al ”guvernului secret”, cum îl descrie Michael J. Glennon, politolog la Universitatea Tufts. Fișa postului lui Trump demonstrează sugestiv că el nu este un izolaționist în orice sens al cuvântului – trebuie doar să-i întrebi pe venezueleni sau pe iranieni.

Mai mult decât atât, ar fi o prostie totală să mizezi pe Franța (sau pe Germania, dacă tot vorbim despre asta) care cochetează cu ideea ”autonomiei strategice”, versiunea europeană a mișcării de nealiniere. Mai simplu spus, puterile europene, inclusiv Franța, sunt indisolubil legate de structurile NATO, nu pot renunța total la această Alianță.

În ceea ce privește Alianța Nord-Atlantică, articolul 5 din Tratatul NATO rămâne obligatoriu. El precizează: „Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor părţilor și […] dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele < …> va sprijini partea sau părţile atacate […] în vederea restabilirii şi menţinerii securităţii în spaţiul Atlanticului de Nord.”

Judecând lucrurile în stilul ”Pisicii lui Schrödinger”, Crowther, Matisek și O’Brien afirmă în articolul lor din Foreign Affairs că, „dacă forțele europene vor acționa în afara NATO și pe teritoriul Alianței, nicio pierdere nu va antrena un răspuns conform Articolului 5 sau nu vor atrage Statele Unite în conflict”. În ultimă instanță, cred ei, „adversarul Moscovei nu va fi NATO, ci o coaliție de țări europene care năzuiește să pună stavilă imperialismului rusesc nedisimulat”. Cu alte cuvinte, este vorba, de fapt, despre o coaliție de țări membre NATO, care nu este, totuși, NATO.

Din nou, în Articolul 5 se vorbește direct despre ”un atac armat” asupra oricărui membru NATO „din Europa sau America de Nord”, iar în articolul 6 se precizează suplimentar că acest lucru presupune inclusiv „un atac armat asupra forţelor, navelor sau aeronavelor oricăreia dintre părţi, care se află pe aceste teritorii sau deasupra lor sau în orice altă zonă a Europei, în care forţele de ocupaţie ale uneia dintre părţi erau staţionate la data intrării în vigoare a acestui tratat, sau pe Marea Mediterană ori în spaţiul Atlanticului de Nord, aflat la nord de Tropicul Racului.”

În orice caz, un pic de realism politic și juridic, ba chiar militar uneori nu strica. Dacă dai deoparte formalitățile legale, din punctul de vedere al Occidentului, dacă țările UE vor trimite trupe în zona acțiunilor de luptă din Ucraina, iar Rusia va lovi, drept răspuns, tinte europene, în timp ce SUA nu vor face decât să observe și nimic altceva, existența NATO nu are sens. Acest lucru va submina pentru totdeauna autoritatea Alianței Nord-Atlantice și va distruge rațiunea de a fi a existenței acesteia.

Washingtonul își exprimă din nou și din nou disponibilitatea de a lupta „până la ultimul ucrainean” – ca în sinistra glumă rostită de Biden încă din decembrie 2022. Dacă ne uităm la „modus operandi” al Occidentului în frunte cu Statele Unite, observăm că ultimii ani au fost plini de transformarea conflictelor în conflicte proxy, fie prin folosirea unor forțe neregulate și chiar a grupărilor teroriste în calitate de „proxy” sau a statelor aliate suverane. Poate chiar așa se întâmplă în Ucraina și în Israel. Totuși, să faci din Europa un instrument într-un război proxy nu este atât de simplu.

Operațiunea militară specială pe care Rusia a început-o în Ucraina în 2022 poate fi privită în mod diferit. Dar, în pofida oricăror critici fondate, ar fi o prostie să negi faptul că extinderea NATO nu a fost cauza directă a acestei crize. Problema este că, dacă decizia Moscovei (din 24 februarie 2022) a fost primită cu surprindere de Occident, consecințele trimiterii de trupe europene în Ucraina ar putea depăși orice calcule și ar putea duce la un punct de neîntoarcere pe care nimeni nu-l dorește. Iar aici ne vom permite să-l parafrazîăm pe Borell (și pe Nietzsche) – liderii occidentali balansează de prea mult timp pe marginea prăpastiei.