Cine va construi cea mai lungă autostradă din Rusia
27/09
Medvedev a mulțumit Finlandei pentru gazoductul Nord Stream-2
27/09Timp, înapoi! (XV): «Subiecte de contact»
Vyacheslav Samoshkin
Principala cerință pentru revistele editate de redacția noastră pentru străinătate a fost orientarea revistei la țara în care apărea, adică publicația trebuia să țină cont de specificul țării respective și să fie cât mai aproape de cititorii săi. Pentru a face acest lucru era necesar să cunoști bine țara pentru care lucrezi, limba ei, presa, istoria și cultura.
Unul dintre mijloacele de apropiere de cititori a fost așa-numitele „subiecte de contact”, adică subiecte care se referă la contactele URSS cu țara în cauză – și nu numai în economie, știință, cultură, sport, pe linie de orașe înfrățite (au existat și asemenea orașe), dar și de-a lungul istoriei. Firește, astfel de materiale aveau cea mai mare priză la cititori. De aceea, la aprobarea fiecărui număr, redactorul-șef Iuri Nikolaevici Jdanov ne întreba invariabil: unde și care sunt „subiectele de contact”?
Prin urmare, căutarea și tratarea „subiectelor de contact” a reprezentat o parte esențială a muncii noastre.
”Cervona Ruta”, o floare fermecată
Undeva, prin anul 1972, primesc un telefon din Cernăuți, de la corespondentul ”Novosti” de acolo (nu țin minte numele lui).
– Buna ziua! Vă propun pentru revista ”Aurora” un material despre cântăreața noastră tânără de muzica ușoară care urmează să devină – sunt absolut convins! – o vedetă de talie europeană!
– Chiar de talia europeană? îl întreb, râzând.
– Da, așa este! Are, într-adevăr, o voce extraordinară!
– Dar cum o cheamă?
– Sofia Rotaru. Este solista grupului ”Cervona Ruta” (în limba ucraineană,”floarea fermecată roșie”).
– După nume, este un grup ucrainean? În ce limbă cântă?
– Au un repertoriu internațional. Sofia cântă și în ucraineană și în rusă și în română… Ea este româncă, s-a născut aici, în regiunea noastră…
– Dar unde anume?
– În raionul Novoselițî…
Stupoare! În anii studenției, tocmai acolo, în satele din raionul Novoselițî, regiunea Cernăuți, am făcut practică de limba română…
Ultimul argument m-a convins.
– Bine, zic. Trimiteți materialul, dar nu uitați că avem nevoie și de câteva diapozitive color, doar suntem o revistă ilistrată.
– Sigur că da, am și poze color – câte vreți!..
Sofia Rotaru în tinerețe și azi
Peste câteva timp am primit materialul și l-am publicat, punând portretul Sofiei Rotaru chiar pe prima pagină, mai ales că era și frumoasă. De fapt, revista ”Aurora” a fost printre primele publicații de importanță națională unde a apărut povestea acestei cânterețe în ascensiunea carierei sale, artista cu o voce inconfundabilă care peste câțiva ani urma să devină, cu adevărat, o vedetă de primă mărime, cucerind dragostea milioanelor de iubitori de muzică în URSS și peste hotare. În orice caz, anul următor i-a adus Sofiei primul premiu la festivalul internațional ”Orfeul de Aur” din Bulgaria. Veșnic tânără, ea și astăzi ne bucură cu arta sa.
O pleiadă de români
Sofia Rotaru face parte din pleiada întreagă a artiștilor, scriitorilor, oamenilor de știință de origine română care s-au afirmat pe plan național în perioada sovietică, din această pleiadă facând parte și compozitorul-magician Eugen Doga, și marele regizor de cinema Emil Loteanu, și prozatorul și dramaturgul Ion Druță, și cântereață de operă, inegalabila Madama Batterfly, Maria Bieșu, și astronomul și matematicianul Evgheni Grebenikov (născut în județul Ismail), și poetul Kirill Kovalgi, și actorii de cinema Svetlana Toma și Mihai Volontir și mulți alții…
Despre unii dintre aceștia am povestit în revista ”Aurora”. Odată, într-un număr, pe pagina literară, am început să-i prezentăm și pe poeții din Republica Moldova. În pregătirea grupajelor de poezii ne-a ajutat tânărul corespondent al ”Novosti” din Chișinău, poet și el, Valentin Filipschi. Țin minte că acele grupaje au cuprins, printre alții, poeziile lui Grigore Vieru și Emilian Bucov, dar și cele ale poeților mai tineri, precum Nicolae Esinencu… Toată eleganța acestor prezentări consta în faptul că nu aveam nevoie de traducere, doar trebuia să transcriem versurile din caractere chirilice în caractere latine, adică românești.
Poetul Grigore Vieru
Micile ”poduri de flori”
În vremea aceea, contactele directe dintre Republica Moldova și România nu prea erau încurajate, în orice caz, din partea autorităților sovietice. Din acest punct de vedere, publicarea poeziei moldovenești în ”Aurora” care apărea în România ar putea fi considerată ca fiind micile noastre ”poduri de flori”. Și trebuie spus că n-am avut de-a face cu nicio piedică din partea conducerii redacției care și-a arătat chiar înțelegerea cu privire la inițiativa mea. Aici trebuie subliniat faptul că Agenția ”Novosti”, în general, a avut mai multă libertate ziaristică, decât celelalte mijloace sovietice de informare în masă – în primul rând, în virtutea statutului agenției ca o organizație obștească, cu fondatorii ei, care includeau și academiceni și cosmonauți și uniuni de creație.
În 1973, cu ocazia a 250 de ani de la moartea lui Dimitrie Cantemir am publicat o serie de materiale legate de aniversare. Deși principalul articol a fost scris special pentru noi de un istoric reputat, țin minte cum, pentru a mă documenta, am studiat cărțile vechi din fondurile Bibliotecii ”Lenin”, volumele de Bantîș-Kamenski, Tatișcev, Karamzin. Erau primii mei pași în cantemirologie… Am prezentat atunci cititorilor și noul film ”Dimitrie Cantemir” turnat în studiourile din Chișinău, cu Mihai Volontir în rolul principal.
Tot atunci, am publicat pe copertă o frumoasă imagine cu poeta Ana Blandiana, recitându-și poeziile la Festivalul Internațional de Poezie ”Aleksandr Pușkin” din satul Mihailovskoe din nord-vestul Rusiei (moșia poetului, unde a și fost înmormântat), având în spatele ei portetul difuz al lui Pușkin. Acest festival are loc anual la data de naștere a poetului, 6 iunie. Trei luni mai târziu, am venit la București și am stat împreună cu Laurențiu Ulici la masă, la restaurantul Uniunii Scriitorilor (despre călătoria aceea am povestit deja într-unul dintre fragmente). La un moment dat, s-a apropiat de noi Ana Blandiana să-i spună ceva lui Laurențiu. Aflând că eu sunt secretar responsabil al revistei ”Aurora”, ea mi-a spus, zâmbind, că nici n-a știut de existența acelei poze și сă s-a bucurat foarte mult când și-a văzut chipul pe coperta ”Aurorei”…
De la prizonierat la luptă
În anul 1973, mai precis, la 4 octombrie, a mai fost o altă aniversare, 30 de ani de la formarea Diviziei I de Voluntari ”Tudor Vladimirescu”, tot un ”subiect de contact”. Mi-am propus să plec în deplasare în regiunea Riazan, dar nu în satul Konstantinovo, baștina lui Serghei Esenin, ci în satul Selțî, unde în octombrie 1943 a avut loc înființarea Diviziei de infanterie ”Tudor Vladimirescu” din rândurile prizonierilor români de război. Înainte de a pleca, am luat legătură cu colonelul în retragere Aleksandr Novikov, fost căpitan NKVD care a participat nemijlocit la formarea diviziei, întrucât lagărele de prizonieri de război erau în custodia NKVD.
De la Moscova, cu trenul electric am ajuns la Riazan. Pe drum, colonelul mi-a povestit detalii cu privire la evenimentele care se petrecuseră în urmă cu 30 de ani.
Septembrie 1944. Regele Mihai I și militarii Diviziei I ”Tudor Vladimirescu”
Ofițerii prizonieri români au fost ținuți separat, la mănăstirile din orașul Suzdal (la nord-est de Moscova). Recrutarea în divizie se făcea pe bază de voluntariat și, în primul rând, trebuiau să fie convinși ofițerii români să intre in formațiunea de luptă antifascistă. Unii dintre aceștia au fost reticenți, pentru că nu au vrut să încalce jurământului militar. Argumentul major al ofițerilor NKVD care au ”lucrat” cu ofițerii prizonieri a fost următorul: după Stalingrad, războiul încet, dar sigur mergea către înfrângerea Germaniei naziste și mai devreme sau mai târziu România va întoarce armele împotriva lui Hitler și abia atunci, când România se va alătura coaliției antihitleriste, Divizia ”Tudor Vladimirescu” va intra în luptă. Nu ar fi, deci, nicio trădare a jurământului din partea ofițerilor români. Pentru căpitanul Novikov și colegii săi, sarcina a fost mult ușurată de faptul că mulți dintre ofițerii și soldați români au înțeles deja că participarea armatei române la război în perioada de după eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, când ea ajuns, alături de armatele germane, până în stepele Donului și până la Stalingrad, a fost o greșeală și au vrut să ispășească păcatul acela de fi agresori. S-au detașat și lideri printre ofițeri români, coloneii Nicolae Cambrea și Iacob Teclu, primul devenind comandantul diviziei, cel de-al doilea, șeful Statului Major.
Și, într-adevăr, divizia a intrat în luptă la sfârșitul lunii august 1944, de lângă Vaslui și, pe urmă, la Sfântu Gheorghe. În cadrul Frontulului 2 Ucrainean, a participat la eliberarea Transilvaniei, Ungariei și Cehoslovaciei. În luptele crâncene de lângă Debrecen, și-a pierdut aproape jumătate din efectivele sale…
”Mișka-partizan”
La Riazan, am fost preluați de un colonel din cadrul diviziei aeropurtate care era dislocată în apropierea fostelor lagăre de prizonieri români și polonezi, din Selțî. Am mers cu un UAZ, mașina militară de teren, la un moment dat, chiar pe un drum de țară, plin de gropi. Odată am traversat marele rău Oka cu bacul.
În satul Selțî n-am văzut prea mare lucru. Colonelul Novikov mi-a arătat unde erau situate lagărele (bineînțeles, de la ele n-a rămas nicio urmă), unde se desfășurau instrucțiile militare. Locuitorii au fost cam scumpi la vorbă și ne tot trimiteau la ”Mișka-partizan”, un bătrân cu o barbă roșcată, un personaj ciudat care trăia într-un bordei. Dar el a reținut mai mult detalii legate de polonezi, fiind dat că tot aici a fost formată din prizonieri polonezi și Divizia de Voluntari ”Tadeusz Kosciuszko”.
În orice caz, am simțit că am fost la fața locului, am făcut niște poze necesare pentru reportajul meu, am aspirat aerul de acolo, aerul ”Rusiei profunde”, cu amintirile ei, legate de război…
La întoarcele, colonelul Novikov, luat de valul de amintiri, și-a uitat pardesiul în trenul electric. Dar a doua zi, intervenind pentru el pe lângă serviciile Gării Kazanski, am reușit să-l recuperez…
(Va urma)
Citiți primele părți din amintirile corespondentului rus în România, Vyacheslav Samoshkin, aici:
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/19/timp-inapoi/
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/27/timp-inapoi-ii/
