Timp, înapoi!

Cum s-a întâmplat așa, încât am trăit în România peste 30 de ani, aproape o jumătate din viața mea? Răspunsul este foarte simplu: în virtutea profesiei mele de jurnalist care s-a specializat cândva în realitățile și cultura României și a devenit corespondent permanent de presă în această țară. La îndelungata mea ședere aici au contribuit câteva evenimente majore și, în primul rând, ”cea mai mare catastrofa geopolitică” (după expresia lui Putin), adică destrămarea Uniunii Sovietice. În momentul acela și cîțiva ani după mă aflam la București și în 1997,  când s-a încheiat mandatul meu de șef al Biroului RIA ”Novosti” în România, sincer vorbind, nu doream să mă întorc în Rusia lui Elțîn – îmi era scârbă și de el și de regimul oligarhic instalat acolo din cauza lui. Bașca, nu mai exista în agenția mea de  baștină redacția pentru publicații periodice unde am lucrat mulți ani înainte. Preferam să rămân la București în calitate de corespondent permanent al unui ziar rusesc și să continui să scriu despre România pe care am cunoscut-o destul de bine. Aveam în spate și experiența Revoluției Române din decembrie 1989, urmărită de mine live pas cu pas și care, de fapt, prin mersul ei măreț și istoric a fost o justificare a întregii mele cariere de ziarist-românist. Prin urmare, am devenit corespondent permanent al ziarului ”Izvestia”, iar după ce, peste un an, s-a schimbat proprietarul ziarului, am trecut la cotidianul ”Nezavisimaia Gazeta” – la Vitali Tretiakov, redactor-șef și fostul meu coleg de redacție. După ce Tretiakov a plecat și a rupt-o cu Berezovski, patronul nominal al ziarului, am trecut la săptămânalul ”Moskovskie Novosti”, pe urma am lucrat și pentru cotidianul ”Vremea Novostei”…

Într-o zi mi-a venit ideea să-mi scriu amintirile despre Revoluția din decembrie 1989, dar mai târziu, am decis să extind proiectul la toți anii petrecuți în România.  Doar în această vastă perioadă de timp am avut numeroase contacte și relații, am legat multe prietenii, am vizitat aproape toate colțurile țării, am intrat în contact direct cu literatura și arta românească, pe parcurs traducând în limba rusă și câteva cărți și poeziile mai multor poeți…

Umblând pe străzile Bucureștiului, îmi vin permanent în gând tot felul de comparații: ce a fost atunci, în îndepărtata perioadă a lui Ceaușescu, și ce este acuma, cât de mult s-a schimbat viață în această țară, s-a schimbat în fața ochilor mei! Mă gândesc la prietenii mei români, la oameni dragi mie care nu mai sunt. Mă gândesc cu tristețe la Laurențiu Ulici, la Aurel-Dragoș Munteanu, la Dumitru Calimachi, la Valentin Păunescu, la Ion Țugui, la profesorul Edgar Papu, la mulți alții…

Am avut nevoie să mă scufund încă o dată în timpurile trecute, să retrăiesc momentele importantele din viața mea de aici, să înțeleg mai bine, de pe înălțimile prezentului, atât evoluția vieții românești, cât și pe cea a relațiilor româno-ruse care au avut în acest răstimp, la această răscruce de vremuri, o traiectorie uneori mai bună, uneori nu prea fericită.

Cândva, un scriitor sovietic remarcabil, Valentin Kataev, a scris o carte, intitulată caracteristic pentru epoca respectivă: ”Timp, înainte!”. În zilele noastre, când acea epoca s-a dus, noi avem acel avantaj de a privi înapoi din perspectiva unei ere noi în care am intrat. De aceea, perefrazându-l pe Kataev, spun: ”Timp, înapoi!”.

Din amintirile unui corespondent de presă în România

Primul meu mandat de corespondent permanent al Agenției de presă ”Novosti” (APN) în România (1976-1982) a fost precedat de scurte vizite în această țară, începând cu anul 1970 când am venit pentru a lucra la biroul de presă al Pavilionului sovietic la prima ediție a Târgului Internațional din București, sau prescurtat: TIB’70.

Agenția ”Novosti”, de obicei, între altele, asigura mediatizarea participării Uniunii Sovietice la asemenea manifestări economice internaționale, colaborând cu Camera de Industrie și Comerț a URSS și Radio de la Moscova. De altfel, specificul Agenției de Presă ”Novosti” (mai târziu, RIA ”Novosti”), spre deosebire de Agenția TASS, o agenție guvernamentală, era caracterul ei obștesc, întrucât ea a fost înființată având ca membri fondatori Uniunea Ziariștilor, Uniunea Scriitorilor, Corpul de Cosmonauți Sovietici, Uniunea Compozitorilor etc. (1961), iar principala ei preocupare era promovarea imaginii a Uniunii Sovietice peste hotare. În acest scop, ea dezvolta relații directe cu publicații și televiziuni străine (schimb de articole, fotografii, filme TV și vizite de documentare ale ziariștilor pe baza de reciprocitate, acestea din urmă fiind valabile, în primul rând, pentru țările socialiste). În afară de aceasta, agenția edita peste 40 de reviste ilustrate și ziare în limbi străine, precum ”Soviet Life” – pentru SUA, ”Soviet Land” – pentru India, ”Les Etudes Sovietique” – pentru Franța… Foarte populară atât în străinătate, cât și în țară a fost revista ”Sputnik” – digestul presei sovietice.

Eu am lucrat la redacția pentru țări socialiste și m-am ocupat, în calitate de secretar responsabil, de revista ”Aurora”, revista ilustrată care se difuza în România în limba română (primul ei număr a apărut în 1967, ultimul, în martie 1991). Prin urmare, un ziarist care lucra atunci pentru Agenția ”Novosti”, pe lângă pregătirea sa profesională de jurnalist, trebuia să aibă și o specializare în cunoașterea unei țări și a limbii respective, ceea ce în rusește se numea ”stranovedenie” (cunoașterea de țară).  Or, eu tocmai de aceea am fost angagjat la această agenție, imediat după absolvirea Universității ”M.V. Lomonosov” – am știut limba română, care în vremea aceea a fost considerată la noi una rară. În ce privește  pregătirea mea de jurnalist – încă în anii studențimii am început să scriu reportaje pentru un ziar din regiunea Moscova.

Și iată prima mea călătoria în România. Pregătirile pentru ea, mai precis pentru misiunea noastră de la Pavilionul URSS, au început încă de la Moscova. De ce spun ”noastră”? Pentru că nu eram singurul reprezentant al agenției. Aveam o colegă, Natalia Artemievna Rovnaia, desemnată chiar șefa biroului de presă a Pavilionului URSS. Până să vin eu la agenție, ea era acolo singurul vorbitor de limba română. Avea multă experiență în ce privește relațiile cu România, întrucât, de-a lungul anilor, lucrase la VOKS (Societatea Unională pentru Legături Culturale), predecesorul Uniunii Asociațiilor Sovietice de Prietenie (SSOD) din care făcea parte și Asociația de Prietenie Sovieto-Română, omolog al ARLUS.

Noi pregăteam partea de documentare cu privire la expoziția sovietică la care participau zeci de firme de stat, precum ”Stankoimport”, ”Mașinoexport”, ”Energomașexport și altele – parteneri comerciali ai firmelor românești, avându-se în vedere organizarea conferințelor de presă în Pavilionul nostru, precum și acordarea de ajutor ziariștilor români în ce privește realizarea interviurilor cu direcția pavilonului sau cu specialiști de la diferite standuri. Sincer vorbind, această activitate nu mă prea entuziasma, lumea comercială fiindu-mi străină și neprietenoasă. Dar gândul că în curând voi vedea România mă consola. Bașca, această misiune era avantajoasă și din punct de vedere material: pe lângă salariu, primeam și o bunicică sumă de deplasare cu serviciul (”komandirovka”) în lei românești, aceasta fiind eliberată la contabilitate noastră în formă de cec de drum pe care urma să-l schimb în lei la hotelul din București. Câte lucruri frumoase și utile, și în primul rând, tot felul de îmbrăcăminte pentru familia mea, voi cumpăra eu cu acești bani, cu atât mai mult, cu cât la vremea aceea asemenea mărfuri, la Moscova erau greu de găsit, ori lipseau cu desăvârșire…

Trenul Moscova-București sosea la Gara de Nord dis-de-dimineață.

 – Bine ați venit! – eram salutați de Gheorghi Petrovici Murianov, șeful Biroului ”Novosti” din București, om cu chip foarte inteligent, cu o chelie pronunțată. El purta ochelari cu multe dioptrii. A fost diplomat de carieră și ani de zile a lucrat la Ambasada din București. El și Natalia A. Rovnaia se cunoșteau bine și, întâlnindu-se, făceau schimb de glume.

Pe străzile orașului, peste tot, erau afișate banere și steaguri cu emblema târgului TIB-70. Părea că tot orașul abia așteaptă inaugurarea primului târg internațional. Ca și când se culegeau primele roade ale cursului politic de independență promovat de România, încetput de Gheorghiu-Dej în aprilie 1964.

 În această ordine de idei, semnificativ era faptul că la târg au participat și țările occidentale, dar și Israelul cu care, în urma ”Războiului de Șase Zile”, din 1967, URSS nu mai avea relații diplomatice, și Republica Populară Chineză, cu care URSS avea o dispută ideologică, relațiile dintre ele fiind foarte incordate…

Am fost cazați la hotelul ”Victoria”, care se afla pe Calea Victoriei, între blocul cu magazinul universal ”Victoria” și clădirea fastuoasă a CEC-ului, cu stilul ei arhitectonic deosebit, care absolut nu se întâlnește în Rusia. Hotelul însuși avea șarmul său, păstrând în interioarele sale atmosfera perioadei interbelice. Același lucru îl voi mai întâlni și la hotelul ”Ambasador” de pe bulevardul Magheru.

 Camera din hotel nu avea decât o chiuvetă, WC-ul și dușul aflându-se separat, pe coridor. Dar acest detaliu nu mă prea deranja. Nu eram răsfățat atunci în această privință. Conta faptul că toată lumea din jurul meu vorbește limba română și eu, în sfârșit, aveam o șansă să fac practică intensă folosindu-mă de ea.

De altfel, deja avusem ocazia să discut în limba română cu vorbitorii ei nativi. Aceasta s-a întâmplat în regiunea Cernăuți, raionul Novoselițî, satul Costiceni, chiar la granița cu România, unde Iuri Petrovici Zaiuncikovski, profesorul nostru de limba română, ne-a trimis la practică pe noi, primii studenți-filologi de la Universitatea ”Lomonosov” care s-au apucat de  limba lui Eminescu. Eram cam zece pionieri, printre care și fratele meu mai mic, Valeri. Tocmai cu el văzusem într-o zi la facultate un anunț: se organizează un cerc de limba română.

– Să știi că după limba latină ne-ar fi mai ușor să învățăm și limba română, i-am spus fratelui. Hai să ne înscriem!

 Într-adevăr, în primul an de filologie, am studiat limba latină destul de temeinic. Mai mult, fratele meu, care avea un talent deosebit pentru limbi străine și urma să devină poliglot, a fost de acord. Și ne-am înscris la acest cerc, unde studierea limbii era facultativă. Profesorul nostru, Iuri Petrovici, ne-a cucerit inimile din start și ne-a contaminat cu pasiunea sa pentru limba română. În timpul războiului, el a fost pilot militar, a luptat și pe cerul de deasupra României. După război a absolvit Institutul de Traducători Militari. Tot acolo a studiat alt specialist în limba română, Iuri Alexeevici Kojevnikov, scriitor și traducător strălucit al ”Luceafărului” pe care urma să-l cunosc mai târziu… Peste câteva timp am discutat cu buna mea cunoșnință, Piotr, alături de care am activat la teatrul studențesc. El era ceva mai mare decât mine și preda limba engleză la facultatea noastră.

– Petea, ce crezi, merită să continui să studiez limba română?

– Sigur că da, a răspuns el. Este o limbă a unei țări socialiste, prin urmare vei avea șansa sigură s-o vizitezi, să te afli în mediul acestei limbi, s-o perfecționezi. În orice caz, cu limba română îți găsești totdeaună un serviciu, o pâine. În schimb, noi, cei cu limba engleză, avem șanse minime să ajungem în Anglia, bașca și concurența este mare printre noi. Dacă nu ai pilă… Iar limba română e considerată rară, vorbitori de ea nu prea sunt…

Și acesta a fost pentru mine un sfat prețios. Peste un an de zile, am citit deja în original ”Enigma Otiliei”. Peste încă un an, l-am descoperit pe George Bacovia și visam să-l traduc cândva în rusă pe acest uriaș poet…

Revenind, a doua zi, dimineața, autocarul special ne ducea pe noi, lucrătorii pavilionului sovietic, prin tot orașul la târg. Urma să pregătim expoziția pentru inaugurare.

Bucureștiul m-a împresionat prin frumusețea sa și aspectul inedit. Îndeosebi, mi-a plăcut Calea Victorei – în primul rând, datorită înfățișării ei interbelice, rămasă intactă. Și astăzi consider că este cea mai frumoasă stradă din capitala românească. Am trecut și pe Bulevardul Aviatorilor, unde am descoperit Monumentul Aviatorilor – după părerea mea, unul dintre cele mai frumoase monumente din lume. Contează aici și cât de ingenios s-a fost înscris acesta în ambianța naturală…  În contururile Casei Scânteiii am descifrat ușor trăsăturile cunoscute mie – semăna prea mult cu cele cinci turnuri înalte (”vîsotki”) ale Moscovei, cu arhitectura lor stalinistă și care imitau în oarecare măsură configurația Turnului Spasski al Kremlinului. Mai târziu, am aflat că edificiul Casei Scânteii a fost proiectat totuși de arhitecții români care, probabil, s-au inspirat atunci, la începutul anilor ’50, din înaintata experiența sovietică în construcția lumii noi…

În schimb, Complexul expozițional, construit special pentru a fi locul de desfășurare a târgurilor și expozițiilor internaționale, nu mai avea conotații sovietice, iar pavilionul central, în forma sa rotundă, ca și când demonstra prin arhitectonica sa deschiderea către toate azimuturile, era în spiritul politicii conducerii României de atunci.

(Va urma)