TIMP, ÎNAPOI! (III)

Prin faptul că perioada comunistă a fost mult mai scurtă în România decât în Rusia și proporțiile distrugerii ”lumii vechi” de către comuniști erau mult mai mici, România a reușit să păstreze în mai mare măsură trăsăturile unei țări normale. Un exemplu grăitor, sfera serviciilor. În afară de faptul că aici s-au păstrat mici ateliere, croitorii, studiouri fotografice particulare, atunci când intrai într-un restaurant te simțeai foarte confortabil: ospătari, picolițe, chelneri politicoși, bine școliți. Ce contrast cu restaurantele sovietice al căror număr, în primul rând, era foarte redus – ca să intri într-un restaurant sau o braserie de la Moscova trebuia să stai la coadă. Dacă intrai totuși te aștepta o atmosferă rece și cazonă, cu ospătari neciopliți, foarte des ostili… Explicația: în România încă nu a dispărut generația de chelneri și ospătari care au prins anii ’30-’40 (chiar dacă au devenit cu timpul bunici), adică nu s-a șters tradiția. Cu atât mai ușoară a fost reîntoarcerea la practicile economiei de piață în perioada de după revoluția din 1989, la tradițiile care nu au fost încă uitate cu desăvârșire, așa cum s-a întâmplat în Rusia

Sentimente amestecate

După cum am mai spus, nu prea eram entuziasmat de caracterul muncii mele la târgul din București care era mai aproape de lumea comercială sau de PR, decât de ziaristica propriu-zisă. Unele lucruri le făceam chiar în silă. Cu toate acestea, am căpătat o experiență, nemaivorbind de practica de limbă română. Vor trece doi ani și voi fi trimis la TIB deja în calitate de șef al biroului de presă al pavilionului nostru. Dar, nu în ultimul rând, în cadrul acestui eveniment internațional am avut ocazia să-l văd pentru prima dată pe conducătorul României, Nicolae Ceaușescu. El nu era încă președintele țării, acest post urma să apară câțiva ani mai târziu. Deci, în ziua inaugurării târgului, după cuvântările oficiale, Secretarul General al PCR și Președintele Consiliului de Stat, însoțit de numeroasa sa suită, a făcut un tur prin pavilioanele expoziției, inclusiv cel sovietic, unde l-a așteptat ambasadorul Alexandr Basov. Nicolae Ceaușescu era atunci la vârful faimei sale atât în țară, cât și în străinătate, îndeosebi în Occident. El s-a comportat sigur de sine, avea gesturi energice – un adevărat conducător al țării.

Nicolae Ceaușescu a promovat cu perseverența ”cursul politic special” de independență față de URSS, de făurire a socialismului specific românesc și nu a celui copiat după modelul sovietic – curs politic lansat de Gh. Gheorghiu-Dej. Pentru asigurarea informațională a acestui demers politic, a dimensiunii lui de politică externă, în 1964 a fost înființat săptămânalul ”Lumea”. După format, dar și după structura sa publicistică semăna mult cu un cunoscut săptămânal sovietic de politica externă, ”Novoie Vremea” (”Les Temps Nouveaux”). Cu trecerea anilor, în redacția acestei reviste s-a format o pleiadă întreagă de ziariști străluciți, precum Ion Cârje, Radu Pascal, Crăciun Ionescu, Ilie Șerbănescu, Corneliu Vlad, Anca Voican, Rodica Dumitrescu și alții cu care, mult mai târziu, am avut și eu onoarea să mă cunosc și să colaborez…

Dar și dimensiunea național-comunistă care avea și conotații naționaliste trebuia susținută în mod publicistic – așa a apărut, în 1967, revista ”Magazin Istoric”. Iar deschiderea culturală spre toată lumea, și, în primul rând, spre Occident trebuia promovată și ea și această misiune era îndeplinită de revista ”Secolul XX” care a apărut încă în 1961 și care a început să publice autori occidentali care nu au fost prea agreați și publicați în presa literară sovietică, supusă unei cenzuri ideologice, precum Herbert Marcuse, Ortega i Gasset, Antonio Gramsci și mulți alții.

Un vis, o speranță

Popularitatea lui Ceaușescu a crescut mult în august 1968 când el a condamnat invazia celor cinci țări ale Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia. Însă la celebrul miting din 21 august, el, speculând situația, a prezentat lucrurile în așa fel ca și când și România urma să fie invadată în continuare, cu care prilej el și-a exprimat toată mânia și zelul patriotic. Am observat în acei ani că, datorită acestei atitudini ferme, foarte mulți români, chiar și din mediul intelectualilor, l-au considerat pe Ceaușescu drept un erou național. Adevărul, însă, a constat în faptul că nici în 1968, nici mai târziu la Moscova nu se punea o asemenea problemă, de invadare a României. Din contra, România era văzuta ca un bastion solid al socialismului nesupus unor revizuiri ale dogmelor comuniste – așa cum s-a întâmplat în timpul ”Primăverii de la Praga”. Mai mult, decizia de a invada Cehoslovacia a fost luată cu greu. Până în ultimul moment, Leonid Brejnev și aripa lui moderată au depus toate eforturile pentru a duce dialog politic cu liderul cehoslovac, Alexandr Dubcek și nu au vrut o intervenție militară. Dar s-a văzut că situația politică ieșea de sub controlul lui Dubcek. Picătura care a umplut paharul a fost scrisoarea celor cinci comuniști fruntași ai Partidului Comunist Cehoslovac, în frunte cu Vasil Biliak, care au cerul cu disperare intervenția militară, pentru a pune capăt ”contrarevoluției” și pentru a salva soarta socialismului în această țară. În cele din urmă, aripa dură a Kremlinului a triumfat…

Eu l-am perceput atunci pe Ceaușescu cu sentimente amestecate. Pe de o parte, vedeam că acest om politic făcea multe lucruri bune pentru țara sa: datorită stabilirii relațiilor normale cu țările occidentale (vizitele în România ale lui Charles De Gaulle, Richard Nixon și Gerald Ford)  și cu cele în curs de dezvoltare, cu instituții financiare internaționale, precum Banca Europeană de Reconstrucție, FMI, el a reușit să atragă investiții și tehnologii avansate în țară. Prin urmare, în toamna anului 1970 am găsit România ca o țară aproape prosperă. Pe de altă parte, vedeam că liderul român a ”contribuit” și la deteriorarea relațiilor cu URSS. De altfel, această problemă i se aducea ca un reproș principal și de către conducerea sovietică în cadrul negocierilor bilaterale care au avut loc în perioada de după 1965. O conduită destul de des neprietenoasă față de țara mea – asta nu mi-a plăcut deloc și era motiv pentru anumita mea reținere față de Nicolae Ceaușescu…

Și s-a născut atunci în sufletul meu un vis, o speranță că vin vremuri când relațiile dintre țările noastre, dintre români și ruși vor reveni la normal și va prevala vectorul principal al acestor relații, bazat pe tradiția istorică, culturală și spirituală comună…

”Aici București!”

În ultima zi de șederea mea la București, am intrat în magazinul ”Victoria” care se afla la doi pași de hotel. La parter, la raionul de muzică, am întrebat-o pe fata de acolo dacă nu au ceva din Beatles, Bee Gees sau Kinks. Fata mi-a oferit un disc cu selecțiuni din mai multe grupe, inclusiv cele numite de mine. În afară de acest disc am luat și ”Rapsodia Română” de George Enescu a cărei melodie principală, de altfel, îmi era cunoscută și îndrăgită de mine încă din anii copilăriei: ea era genericul sonor al emisiunii ”Aici București!”, transmisă ani de zile de postul de radio Moscova…

(Va urma)

Prima parte a amintirilor o găsiți aici:

Timp, înapoi!

A doua parte a amintirilor:

TIMP, ÎNAPOI! (II)