Constantinopolul nu va acorda autocefalia bisericii ucrainene
05/12
Băncile își vor verifica mai atent clienții
06/12Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXIV): În Deltă, în refugiu
Vyacheslav Samoshkin
Timp, înainte! Valentin Kataev
În toamna anului 1976, a intrat în funcțiune prima linie a uzinei de feroaliaje din Tulcea. Feroaliajele sunt necesare pentru producția oțelului, conferindu-i niște calități speciale, precum soliditatea, ”vâscozitatea” etc. Până atunci, România importa acest produs valoros de care aveau nevoie combinatele metalurgice din Galați, Târgoviște, Reșița, dar și Tulcea… Acum s-a dat drumul la primul cuptor adus din Novosibirsk și uzina construită în colaborare cu Uniunea Sovietică, după un proiect sovietic, aștepta vizita unui corespondentului rus, adică a mea.
Am făcut dinainte toate pregătirile, depunând o cerere către departamentul de presă al MAE român cu privire la vizita mea în județul Tulcea. Pe lângă uzină, în lista obiectivelor pe care am vrut să le vizitez am trecut și orasul Sulina, specificând faptul că vreau să fac cunoștință cu munca și viața rușilor-lipoveni din Delta Dunării.
În ce privește lipovenii, am început să mă documentez încă la Moscova, stând ore în șir la Biblioteca ”Lenin”. Am găsit acolo destule cărți vechi, povestind despre scindarea bisericii ruse în mijlocul secolului XVII și cum primele grupuri de cei cu rit vechi, porecliți ”rascolnici”, în încercarea lor de a se salva de persecuțiile autorităților și bisericii oficiale, au început să refugieze în pădurile Nordului Rusiei și ale Siberiei sau în ”Turetcina”, adică Turcia, cum ei numeau ținutul din Delta Dunării, atunci parte componentă a imperiul Otoman. Valurile de migranți, de ”rascolnici”-fugari printre care erau și cazaci de pe Don, inclusiv cei conduși de celebrul ataman Nekrasov, au continuat să vină aici și în secolele următoare. Așa au apărut în zona Deltei, dar și în Bucovina, sate populate în întregime de ruși de rit vechi, numiți mai târziu lipoveni.
Aici trebuie precizat un lucru. Scindarea religioasă a pătruns și în sânul mișcării ”rascolnicilor”, prin urmare, s-au format două ramuri principale ale acesteia, cei ”cu popi” și cei ”fără popi”. Cei din urmă, ”bespopovțî”, au fost mai radicali și nu recunoșteau preoții, considerându-i compromiși. În schimb, cei dintâi au recunoscut metropola de la Belaia Țerkovi creată cu ajutorul imperiul austriac în Bucovina în anii ’40 ai secolului XIX. Pentru această faptă au primit porecla de ”austrieci” din partea celor ”fără popi”. Astăzi, dacă am continua să folosim acest termin convențional, ”austriecii” se află sub oblăduirea părintească a Mitropoliei de la Brăila.
La draga ”Borcea”, în compania lui Suvorov
Primul meu contact cu lipovenii a avut loc la Sulina unde, împreună cu însoțitorul meu, ziarist de la Agerpres, am ajuns cu un vaporaș special pus la dispoziția noastră de autoritățile Tulcei. Patru ore de drum prin peisajele tomnatice ale Deltei și rare așezări de pescari, toți fiind lipoveni sau ucraineni. Așa am trecut Mila 23, satul natal al marelui sportiv român Ivan Pațaikin, multiplu campion olimpic și mondial la canotaj. De altfel, de aici, din Delta, provin mulți campioni români de canotaj… La Sulina, suntem conduși la o altă nava – draga ”Borcea” care curăța fundul fluviului la revărsarea lui în mare. Echipajul, în jur de 15-20 de marinari, s-a adunat pe puntea de jos, lângă scară. În proporție de sută la sută erau ruși-lipoveni, aşa cum confirmă și numele lor, precum Frolov, Fedorov, Stepanov. M-a încântat faptul că unul dintre ei purta chiar numele de Suvorov!
Îmi povestesc cum trăiesc aici în Deltă și muncesc. Vorbesc într-o rusă care seamănă cu un dialect regional, intercalând uneori cuvinte arhaice rusești, ori unele românești, uneori turnând cuvintele românești în formele gramaticale rusești. Un exemplu caracteristic: ”M-am eliberavsia iz armatî” (m-am eliberat din armată).
La un moment dat, văzând într-un colț armonica rusească, i-am întrebat ce cântece rusești cunosc ei și unul dintre marinari a luat armonica și toți au început să cânte o piesă veche și veselă, ”Subboteia” (”Sâmbăta”). Și încă un cântec căzăcesc, tot vechi, și încă unul…
Bineînțeles, a fost o întâlnire mai mult simbolică, formală şi totuși impresionantă, care mi s-a întipărit în memorie…
Pe urmă, ne-am plimbat cu vaporașul prin deltă, pe brațe laterale, ”protoace”, am vizitat și o cherhana unde pescarii își predau peștele pescuit. Or, pescuitul a fost și a rămas principala ocupație a lipovenilor, datorită căreia trăiesc. La cherhana, echipajul vaporașului s-a aprovizionat cu pește și la întoarcere, mecanicul care era și bucătar a gătit un splendid șalău cu mujdei la care s-a adăugat, natural, și o sticlă de vodkă ”Moskovskaia”, pe care din considerente strategice am adus-o cu mine din București. Cu această ocazie, a stat cu noi la masă și căpitanul, încredințând timona navei mecanicului său. Mai târziu, a început să plouă și ștergătoarele de pe parbrizul sălii nautice se mișcau neîncetat.
A două zi, la uzina de feroaliaje, am văzut șarjele date de primul cuptor intrat în funcțiune. Toţi, muncitori și ingineri, au fost entuziasmați de faptul că totul merge bine și rezultatul muncii lor este vizibil, dar nu poate fi pipăit. ”Orașul temperaturilor înalte” – așa va fi prezentată Tulcea în reportajul meu publicat în ziarul ”Sovetskaia Rossia”.
”Excavator cu barbă”
După vizitarea uzinei, mă plimbam prin centrul Tulcei, vedeam biserica de rit vechi a lipovenilor și la un moment dat am ajuns la poalele dealului în vârful căruia se înălța Monumentul dedicat războiului de independență pe care îl cunoșteam ca fiind un război ruso-turc. Am urcat pe scară și am văzut că, în jurul monumentului, munca este în plina desfășurare: unii dintre muncitori săpau tranșee în pământ, ceilalți reparau scara, lucrând cu piatră și mortar. Toți aveau o trăsătură comună: aveau barbă și vorbeau rusește. ”Un excavator cu barbă” – așa sunt numiți în glumă lipovenii de către românii, o expresie pe care urma s-o aflu mai târziu și care se referă la o altă ocupație a lipovenilor, din mediul urban, săpatul pământului.
Când i-am salutat în rusă și am intrat în vorba cu ei, am aflat că sunt ruși-lipoveni din satele apropiate și repară, reconstruiesc monumentul care trebuie să fie gata anul următor, când se sărbătorea Centenarul Războiului de Independență.
Invitație la o aventură
Peste două ceasuri, i-am reîntâlnit pe doi dintre ei în oraș, cumpărând multă pâine pe care o vârau în două saci. Erau doi frați Varfolomei. Mi-au spus că se pregătesc de parastas pentru părinții lor și slujba are loc la noapte. De ce noaptea? m-am interesat eu. Pentru că în cursul zilei muncesc la Tulcea, au răspuns, și n-au cum să aranjeze parastasul în cursul zilei.
– Dacă doriți, vă invităm și dumneavoastră să veniți la noi, la slujbă, au propus ei.
– Da, mulțumesc mult, aș merge cu plăcere, dar cum? – la Tulcea am venit cu trenul și nu aveam mașină.
– Foarte simplu. Dacă veniți la ora șase și jumate seara la intersecția de la marginea orașului… (acuma nu țin minte denumirea acesteia), vom trece cu mașina și vă luăm cu noi.
Această aventură îmi plăcea și mi-am dat acordul. Ei mi-au spus cu ce autobuz să ajung acolo și să cobor la ultima stație.
Zis şi făcut. Colegului meu de la Agerpres i-am spus că vreau să mă odihnesc în seara asta. La șase și jumate am fost la locul stabilit și în întuneric beznă îi așteptam pe lipoveni, uitându-mă la farurile mașinilor ce treceau.
În curând, un camion cu prelată a tras la dreaptă și s-a oprit lângă mine. Din mașina a sărit și a venit la mine Ivan Varfolomei.
– Așezați-vă în cabină, alături de șofer, m-a invitat el, ceea ce am și făcut. Șoferul mi-a spus că mergem la satul Slava Cercheză. Peste 40 de minute de drum am intrat în sat.
Ruși mai adevărați, decât unii care trăiesc la Moscova
În casa lui Ivan Varfolomei am petrecut câteva ceasuri. El avea în curte, ca și alți consăteni, o casă mare – pentru evenimente deosebite și pentru oaspeți, și o casă mai mică, de vară, în care el cu familia lui, soția și doi copii, stăteau tot anul.
Aici am luat masa, stropind-o cu vin roșu, făcut de Ivan din via proprie. Un vin foarte bun, catifelat, făcut ”pentru sine”. Și am stat de vorbă. Așa am aflat de grijile lor de toate zilele și problemele lor.
Slava Cercheză (mai era satul de alături, Slava Rusă) era un sat de lipoveni ”fără de popă” (bespopovțî). Neavând propria metropola, adică înaltă conducere, au căutat să stabilească nişte contacte cu coreligionarii lor din Rusia, în speță cu metropola din orașul Kuibîșev (azi Samara), dar fără rezultat. Nici Ambasada sovietică nu prea le dădea o mână de ajutor lipovenilor în acei ani (poate că avea alte priorități, abia după anul 1980, Ambasada a început să le acorde atenție).
În orice caz, în ceea ce privește păstrarea tradiției spirituale, a ”credinței creștine străveche”, ei n-au avut probleme. Problema principală care îi îngrijora în mod serios era păstrarea limbii ruse. Arătând la cei doi copii ai săi, un băiat și o fată de șapte-opt ani, gazda mea s-a plâns că aceștia deja vorbesc cu greu în limba rusă. ”Vai, ce va fi cu copiii lor?” Cândva, în anii ’50, lipovenii înșiși nu au vrut să aibă școli în limba rusă, crezând că fără acestea copiii lor se vor integra mai bine în viața socială și economică, n-au vrut nici un liceu pedagogic de limbă rusă care ar fi pregătit profesori de limba rusă. De aceea, limba rusă se studia în școlile românești de atunci ca orice altă limbă străină, copiii lipoveni neavând nicio facilitate în ce privește limba maternă. În acest sens, situația lor s-a schimbat radical spre bine abia după Revoluția din decembrie 1989.
Mă mișca profund faptul că în pofida soartei lor grele de a trăi decenii și chiar veacuri în exil, departe de patria lor istorică, ei au păstrat o mare afecțiune, chiar evlavie față de Rusia, Rusia care de atâta ori în istorie s-a comportat cu ei ca o mamă vitregă… Ei au trecut prin ani grei și umilințe, când era interzis să vorbească rusește în locuri publice (începând cu sfârșitul anilor ’30), când pe timp de război erau socotiți a fi agenți sovietici… Cu toate acestea, iubeau și România, văzând în ea cea de-a două a lor patrie.
Ei, bine, comunicarea noastră care a continuat până la miezul nopții, nefiind lipsită și de cântece rusești, ceea ce este normal când se întâlnesc rușii între ei. Ivan, împreuna cu soția sa, mi-au cântat câteva cântece vechi de tot, pe care nu le-am auzit niciodată în viață. Unul care m-a impresionat cel mai mult era din timpul primului război mondial și povestea de un locotenent ucis, care stătea culcat în tranșee acoperit cu mantaua lui cenușie… Uite, mă gândeam eu, puterea sovietică a ras aproape complet din memoria noastră națională primul război mondial (războiul imperialist ș.a.m.d., în schimb, războiul civil, fratricid din 1918-1921, dezlănțuit de bolșevici, a fost glorificat și cântat!), iar rușii-lipoveni păstrează această memorie…
Uitându-mă la Ivan și consoarta lui, m-am gândit că ei, probabil, cu firea lor, cu spiritul și sufletul lor sunt chiar mai adevărați ruși, decât unii care trăiesc la Moscova și se numesc ruși-ruși…
La miezul nopții, am fost culcat în casa mare, într-o încăpere special încălzită, dându-se drumul la sobă, ca să fiu trezit la ora trei când începea slujbă de pomenire…
Păstrând ”credința străveche”
Această slujbă făcută în casa fratelui lui Ivan am văzut-o ca o continuare a unui vis întrerupt. Era multă lume, lipovenii săvârșeau slujba singuri, fără preot, cu cărțile vechi în mână și cu icoane vechi puse și agățate pe pereți. S-a vorbit și s-a cântat în slavonă și se făcea cruce nu cu trei, ci cu două degete, unul, mijlociul, puțin îndoit, simbolizândul pe fiul Domnului, cel arătător, pe Fiul Omului, adică pe Iisus Hristos – doar el, cel din două ipostaze, suferise pe cruce, în timp ce Sfânta Treime (trei degete) nu a suferit pe cruce și de aceea această inovație, ca și celelalte, introdusă de Patriarhul Nikon în 1656, nu a fost niciodată acceptată de ”rascolnicii” care au păstrat atăt cărțile sfinte vechi, cât și icoanele vechi…
După slujbă, gazdele au împărtășit ”cadouri” bănești tuturor celor care au venit să participe la această ceremonie de pomenire a părinților fraților Varfolomei, inclusiv mie. Eram cumva stânjenit de acest gest firesc și sincer și nu știam ce să fac cu banii, cei 200 de lei primiți. În momentul când am văzut că nimeni nu se uită la mine, am lăsat hârtiile primite pe vârful unei sobe, dar mai târziu mi-am reproșat acest gest ca fiind unul necuvenit…
Dis-de-dimineață, Ivan m-a condus la stația de autobuz, pentru că mă grăbeam să mă întorc la Tulcea – mi-a dat, insistând, bani și pentru biletul de drum! – și eu m-am întors la capitala Deltei. Când m-am reîntâlnit cu colegul meu de la Agerpres, i-am spus în linii mari că am fost invitat la lipoveni, pentru o slujbă de pomenire, dar nu i-am spus nici locația, nici numele gazdelor mele. Și colegul meu, spre satisfacția mea, nu a insistat cu întrebările sale. Se vedea că este un tulcean adevărat și înțelegător, care a crescut într-o familie de orășeni aparținând diferitelor etnii și credințe.
Cu Ivan și fratele său am convenit că vom ține contactul. La un moment dat, cam peste două săptămâni, am primit o înștiințare de la poșta că sunt chemat pentru o convorbire telefonică la data de 30 octombrie, la ora 18:00. La data respectiva, am venit la poșta de pe Calea Dorobanților și, după o așteptare, sunt chemat la cabina cutare. După cum mă și așteptam, la telefon era Ivan, dar peste câteva clipe legătură se întrerupe și nu se mai reface niciodată. Aici am intrat în zona publică, unde domina legea cu privire la contactele românilor cu străinii. Legea fentată în mod fericit odată nu putea fi fentată în continuare. Rigorile vieții de atunci…
(Va urma)
Citiți celelalte părți din amintirile corespondentului rus în România, Vyacheslav Samoshkin, aici:
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/19/timp-inapoi/
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/27/timp-inapoi-ii/
https://www.vestidinrusia.com/2018/09/06/4388/
