Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXIX): La Breaza, cu vedere spre Bucegi

Timp, înainte!                                                                                                                                                                                                                                      Valentin Kataev

Mi s-a spus că locul meu de cazare va fi Vila Poienița și când am ajuns în Breaza am găsit-o fără probleme. După cum am înțeles, vila se afla în administrația Gospodăriei de Partid sau, mai curând, a primăriei și trecea drept un mic hotel. M-a întâmpinat custodele casei, doamna Maria, care stătea prin apropiere. Vila avea trei nivele, eu am fost instalat la parter, unde erau un living cu un şemineu și mobilă veche, de lemn închis și parcă două dormitoare. În afară de mine, în vilă nu stătea nimeni, în momentul acela.

Pe urmele lui Bodnăraș

Eu am stat acolo două-trei zile, îmi făceam programul de documentare – vizitam Fabrica de Mecanică Fină construită cu asistență tehnică sovietică și abia intrată în funcțiune, mă întâlneam cu tânărul primar al orașului, simpaticul și dinamicul tovarăș Mușat și cu profesorii liceului industrial ”Aurel Vlaicu”. Și de fiecare dată când mă întoarcem la vilă și mă întâlneam cu doamna Maria, ea îmi tot povestea câte ceva despre această vilă.

Așa am aflat că, de la începutul anilor ’50, în această vilă cu o frumoasă deschidere spre munții Bucegi a trăit, după ce a devenit general de armată, marele demnitar comunist Emil Bodnăraș. El avea trei copii, o fiică și doi fii, unul fiind adoptiv. În curtea vilei, a făcut pentru ei o piscină – am văzut-o, în luna martie era, firește, fără apă. După moartea fiicei sale mult iubite (ea a murit la vârsta de 14 ani din cauza leucemiei și a fost înmormântată la București) șederea sa în continuare la vilă, unde totul le reamintea generalului și soției sale de fiică, devine insuportabilă și el renunță la Poienița și se mută pe litoral, nu departe de Constanța. Acolo avea și un vaporaș. Emil Bodnăraș a murit în 1976, cu doi ani înaintea venirii mele la Breaza, și a fost înmormântat, conform testamentului său, la baștina lui, nu departe de Câmpulung din Bucovina. Tot de acolo provenea și Wilhelm, soțul doamnei Maria și camarad de armată al lui Bodnăraș care a gestionat gospodăria vilei atunci când aici a stat familia demnitarului. În biblioteca vilei am văzut volumele lui Gorki, ”Copiii Soarelui”, ”Întreprinderile Artamonov” în limba română, multe romane în franceză…

Doamna Maria mi-a spus că se poate veni la vilă pentru un week-end, cu familia sau cu prietenii când am nevoie – trebuie doar să-i sun la telefon în prealabil. M-am și folosit de această invitație cu câteva timp mai târziu când am venit aici cu familia și vecinii noștri și prietenii ”francezi” despre care voi mai relata mai târziu… După cum am înțeles, astăzi, vila Poienița face parte din circuitul turistic și hotelier, fiind probabil proprietatea cuiva…

”Trăiască eroul Titov!”

Inaugurarea Fabricii de Mecanică Fină a fost un prilej excelent pentru a vizita, în sfârșit, Breaza, despre care am aflat încă la Moscova, când am căutat materiale pentru revista ”Aurora”. Într-o zi, la școala medie nr.182 in Moscova care avea strânse legături cu România am dat peste jurnalul-manuscris ”Drujba” (Prietenie) pe care îl scriau de a lungul anilor în două exemplare elevii români din școală gimnazială ”Aurel Vlaicu” din Breaza, trimițând un exemplar al acestuia, împreuna cu sute și mii de scrisori, prietenilor lor, elevii din școala moscovită. În primul rând, copiii români povesteau despre activitatea ”Societății de amatori de limba rusă” creată de ei sub îndrumarea profesorului lor iubit. Atunci am aflat de personalitatea remarcabilă a lui Ion Ciorănic, profesor de limba rusă. Provenit din Basarabia, el a absolvit Academia de Comerț din București, a participat ca ofițer de comunicații, alături de militarii sovietici, la eliberarea României, Ungariei și Cehoslovaciei de trupele naziste, pe urmă a absolvit la fără frecvență Institutul ”Maxim Gorki” din București. El îi învăța pe copii nu numai limba rusă. Așa cum scriau discipolii despre el, Ion Ciorănic îi învăța să fie harnici și cinstiți față de viață, față de oameni, față de patrie, să iubească adevărul și libertatea…

Pe această cale am aflat că, în octombrie 1961, când se aștepta trecerea prin Breaza, în drum spre Brașov, a cortegiului cu cosmonautul numărul 2, Gherman Titov, copiii, împreună cu dascălul lor, își frământau creierii căutând modul prin care ei ar fi putut să oprească alaiul lângă școala lor (situată chiar pe traseul așteptat), pentru ca elevii să aibă o șansă de a vorbi cu cosmonautul în limba rusă. Și atunci profesorul Ciorănic a găsit o soluție: ”Haideți să facem o inscripție din flori pe asfaltul șoselei, să punem din flori cuvintele rusești: ”Слава герою Титову!” (Trăiască eroul Titov!) și atunci cosmonautul se va opri neapărat. Așa s-a și întâmplat. Cortegiul s-a oprit, Gherman Titov a ieșit din mașină și a fost impresionat și de această primire călduroasă și sinceră – cu flori, cu stegulețe și afișe cu portretul cosmonautului pictate de copii – și de faptul că în acest orășel românesc din Carpați copiii vorbesc rusește și, bineînțeles, a răspuns la întrebările lor legate de expediția sa în spațiu…

De atunci au trecut 17 ani, școala s-a transformat în liceul industrial ”Aurel Vlaicu”. Ioan Ciorănic nu mai era în viață (a murit în 1963), dar cauza lui a fost continuată de tânărul profesor Victor Hăhăianu, care este mândru de cabinetul de limba rusă echipat ca la universitate, unul din cele mai bune din țară, și de succesele liceenilor, obținute la concursurile și olimpiadele naționale și internaționale de limba rusă… Mulți dintre absolvenții liceului au devenit ori profesori de limba rusă, ori studenți ai secțiilor ruse din universități.

Am reușit să mă întâlnesc și cu una dintre fostele eleve ale lui Ion Ciorănic, Maria Dumitrescu (în jurnalul ”Drujba”, ea figurase sub numele de fată, Nuță). Acuma era profesoară de limba rusă la Școala Militară din Breaza. Ea își aducea aminte cu ce devotament și abnegație a lucrat profesorul lor iubit, câte scrisori în limba rusă a citit și a corectat el înainte de a fi expediate la Moscova…

Pe altă fostă elevă a lui Ciorănic am găsit-o la Cooperativa ”Arta casnică”, unde era secretar al organizației de partid. Văduvă cu doi copii. A primit un apartament la bloc. Ea mi-a povestit despre activitatea cooperativei care valorifica o veche și frumoasă tradiție de artă populară din zona Breaza, arta broderiei. Produsele unității erau comercializate prin rețeaua CENTROCOOP. Am păstrat mulți ani broderiile din Breaza, primite de mine drept cadou…

În drum spre Peștera Ialomicioara

În timpul deplasărilor mele de documentare prin țară m-am obișnuit să aflu și ce locuri interesante, ce frumuseți ale naturii, ce destinații turistice există în zona respectivă. Prin urmare, în timpul șederii mele la Breaza am descoperit și drumul montan, neasfaltat, care duce sus, la trecătoare, după care cobori în valea Ialomiței, spre izvoarele ei și Peștera Ialomicioara cu schitul Ialomicioara adiacent. Încă o dovadă: ce țara frumoasă, variată și măreață este România! De atunci, călătoriile mele acolo, cu familia și cu prietenii urmau să devină regulate. În vremea aceea încă nu exista telefericul de la Sinaia și odată noi, pornind de la schit, am ajuns pe jos la Sfinx și la Omul, urcând pe un traseu turistic…

Olăritul secolului XX

În ceea ce privește Fabrica de Mecanica Fină, în speță, secția de turnătorie precisă, aceasta arăta mai curând ca o olărie mare – peste tot vezi figurine ciudate de ceramică. Metoda de confecționare a celor mai sofisticate și delicate piese pentru tot felul de mașini și instalații adusă aici de specialiști și cercetători din orașul Rostov-pe-Don este destul de originală și ingenioasă: se face, se lipește din ceară o piesă necesară, pe urmă ea se acoperă cu un strat gros de lut, lăsându-se în el și o găurică mică, se pune obiectul în cuptorul poreclit ”cuptorul vertical al lui Iașa” (de la Iakov – numele specialistului rus care a lucrat aici), la temperaturi înalte ceara se topește și iese din forma de ceramică în care pe urmă, în locul ei, se toarnă oțelul. Bineînțeles, aceasta este doar o schemă – procedeul cere multe cunoștințe și experiență. În orice caz, din punct de vedere ecologic, procesul de producție era aproape nepoluant și nu deranja această zona balneoclimaterică şi delicată, cum era stațiunea Breaza…

(Va urma)