Putin l-a corectat pe translator
10/04
Rușii aproape că i-au egalat pe cetățenii din UE la numărul de carduri bancare
11/04Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXVII): Ultimul bolșevic
Vyacheslav Samoshkin
Timp, înainte! Valentin Kataev
Prin atașamentul său față de ideile comuniste, Ceaușescu îl uimea chiar şi pe Brejnev. Nici în Biroul Politic sovietic nu a mai existat acel fundamentalism comunist pe care îl demonstra Nicolae Ceaușescu, cu o intensitate neschimbată, chiar crescândă. La fel ca și ideea de independență a României și de neamestecul altora în treburile ei interne, afișând-o ”când trebuie și când nu trebuie”, spuneau gurile rele din Biroul Politic al PCUS.
Tragedia românească
Toate ar fi fost bune și frumoase, dacă nu se vedea cum, încetul cu încetul, Ceaușescu confisca Partidul Comunist Român, dând drumul la cultul personalității deșănțat și transformând puterea într-o afacere de familie a clanului Ceaușescu. Soția lui a urcat atât pe Olimpul politic, cât și pe cel științific. La cel de-al XIV-lea și ultim congres al PCR, se aștepta ca, asemenea unei țări comuniste asiatice, puterea să fie transferată dinastic, de la tată către fiu, adică lui Nicu Ceaușescu. În timp ce spatele ideologic, propagandistic, inclusiv rescrierea istoriei PCR, nemaivorbind de istoria întregii Românii – de la Burebista și chiar perioada preistorică și până la ”epoca de aur” – să fie asigurat de încă un Ceaușescu, generalul Ilie. Nu s-a născut încă un Homer ca să cânte în hexametri această glorioasă epopee a ascensiunii spre culmile puterii și nobilimii a unei familii care trăise cândva într-un bordei oltenesc… Or, așa promisese și imnul principal al comuniștilor, ”Internaționala”:
”Azi nu sunteți nimic în lume,
Luptați ca totul voi să fiți!”
Nu este întâmplător faptul că Ceaușescu, chiar în momentul când murea sub ploaia de gloanțe, cânta ”Internaționala”. Din punct de vedere moral, a rămas neînvins. Un adevărat erou-martir al comunismului (poate că singurul din a două parte a secolului XX!) și aici nu ironizez deloc. Este o pură tragedie, tragedia acestui conducător și a familiei sale. Temă încă neexploatată de scriitorii români importanți. Cândva, Theodore Dreiser a scris romanul ”Tragedie americană”. Când va fi scrisă și o ”Tragedie românească”?..
Toate acestea fiind prea bine cunoscute, trec la modul cum l-am perceput eu pe Ceaușescu, personal, de-a lungul anilor, având posibilitatea să-l urmăresc și live, adică pe viu.
Victorie á la Pirus?
Ultima dată, acest lucru s-a întâmplat în timpul prezenței mele la banchet, la masa festivă oferită în Rotonda Complexului Expozițional, în cinstea terminării lucrărilor celui de-al XIV-lea congres al PCR (noiembrie 1989) la care s-a materializat lozinca: ”La al paișpelea Congres / Ceaușescu reales!”
Masa cu ziariștii străini era pusă nu departe de masa principală la care se afla aproape tot CPEx-ul, unde domina proaspătul reales, masa noastră fiind amplasată în poziție perpendiculară. (Apropo, la masă, vizavi de mine, stătea ziaristul de la România Liberă care scria și pentru France Presse, Corneliu Vlad – de atunci ne cunoaștem, de atunci durează prietenia noastră…).
Văzând cum triumfă Nicolae Ceaușescu – ori rostindu-și în mod solemn speech-ul, ori comunicând voios cu tovarășii săi de masă, m-am gândit atunci că el este, poate, ultimul bolșevic care, iată, a repurtat încă o victorie (pentru că bolșevicii nu cedează, ei fiind născuți pentru a învinge). La congres, a învins atitudinea fermă a lui Ceaușescu de a nu accepta perestroika gorbaciovistă, în care el vedea un pericol de moarte pentru soarta socialismului (și viața a dovedit, pe urmă, că în această privință a avut deplină dreptate). Nu pot să spun că în acel moment nu aveam în sânul meu un sentiment de respect pentru această consecvență și tărie în apărarea convingerilor sale… Era precum bolșevicii ruși de prima generație, adică revoluționari de fier, integri, fideli cauzei revoluției până la fanatism…
Însă triumful n-a durat decât o lună. Victoria s-a dovedit a fi á la Pirus…
Poporul își merită conducătorii?
Dar, în același timp, luând această personalitate în mare, tot mă întrebam: oare asemenea români distinși precum prietenii mei, Laurențiu Ulici, Aurel Dragoș Munteanu, regizorii Ion Popescu-Gopo sau Cătălina Buzoianu, scriitorul Marin Preda, pictorul Corneliu Baba pe care l-am cunoscut atunci, – oare au meritat ei toți să aibă în fruntea statului lor un conducător nu prea cult, care, la urma urmei, a instaurat în România un regim anacronic, stalinist, cum nu mai exista nicăieri în Europa, cu excepția, poate, a Albaniei? Este adevărat că nu a mai existat GULAG-ul de odinioară, nici represiunile în masă și lupta de clasă, precum în anii ’50, dar, o asemenea proslăvire a unei persoane care nici nu merita așa ceva, această teroare omniprezentă securistă care a transformat întreagă națiune într-o masă speriată de oameni, în plus, degradarea cumplită a condițiilor de trai, o umilință totală, cea din anii ’80? Unii zic că poporul își merită conducătorii…
Ca om sovietic, de la bun început, adică de când m-am angajat la Agenția de Presă ”Novosti” în 1968 și am început să urmăresc evenimentele din România, citind presa românească, am avut o percepție proastă a personalității lui Nicolae Ceaușescu. Am văzut că el nu pierde ocazia de a pune bețe în roate Uniunii Sovietice în promovarea politicii sale. Totuși, atunci, în epoca războiului rece, în relația cu țările socialiste, dar, în primul rând, cu cele occidentale, URSS era un lider incontestabil, având în vedere ponderea sa politică, economică și militară. Nu poți să te pui pe picior egal cu o mare putere, căreia îi revin toate obligațiile și responsabilitățile, adică trebuie să ai totuși bun simț sau, să zicem, un simț al măsurii.
În perioada premergătoare crizei din Cehoslovacia, din 1968, viața politico-diplomatică era în fierbere. Zeci de întâlniri sovieto-cehoslovace la nivel înalt și mai puțin înalt, într-o încercare de a rezolva situația din Cehoslovacia, unde Partidul Comunist condus de Dubcek pierdea terenul. În paralel, au avut loc întâlnirile interminabile ale lui Ceaușescu cu Iosif Broz Tito, cu Dubcek, iar cu Tito și iar cu Dubcek (se vorbea atunci de încercarea lui Ceaușescu de a reface Mica Antantă) … Mare politică, mare joc, mă gândeam eu, citind buletinele de serviciu ale agenției TASS.
O deschidere reală, dar efemeră
Mai târziu, când am început să vin în România, din anul 1970, am văzut cu ochii mei că Ceaușescu a făcut și lucruri bune – un vast program de modernizare a țării (este un fapt incontestabil că modernizarea României, în toate domeniile, a coincis cu epoca comunistă). În plus, o largă deschidere, atât pe plan extern, cât și pe plan intern, în domeniul culturii și al literaturii, cu recuperarea unor nume puse la index de puterea proletară, precum Brâncuși, Lucian Blaga, George Bacovia și mulți-mulți alții. Deci, a existat o anumită libertate, când oamenii aveau acces liber la filme occidentale, când la expozițiile de artă plastică erau expuse tot felul de curente, inclusiv arta modernistă și avangardistă care, în Uniunea Sovietică din vremea aceea, era oropsită și exista ca ”artă de undergroud”…
Mai mult, atunci, la începutul anilor ’70, în urma crizei din Cehoslovacia și a atitudinii ferme a lui Ceaușescu, care a condamnat intervenția militară a celor cinci țări ale Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, am văzut cum chiar intelectualii rafinați români, cu care am comunicat, l-au socotit, în mod serios, pe Ceaușescu drept erou național, ceea ce mi-a dat de gândit…
În acele momente, atitudinea mea față de Ceaușescu a devenit mai nuanțată, ceva mai favorabilă, decât înainte.
(Va urma)
Citiți celelalte părți din amintirile corespondentului rus în România, Vyacheslav Samoshkin, aici:
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/19/timp-inapoi/
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/27/timp-inapoi-ii/
