Vladimir Putin la Forumul Economic de la St.Petersburg
07/06
Dodon, despre dizolvarea parlamentului
07/06Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XLI): Vise neîmplinite
Vyacheslav Samoshkin
Timp, înainte! Valentin Kataev
Aleutina Crețu, viitoarea soție a prietenului meu, Grigore Grigorescu, a fost arestată în ianuarie 1949 și, peste șase luni, condamnată la opt ani de pușcărie, pentru spionaj în favoarea Statelor Unite. În timpul anchetei, ea nici nu a negat acuzația, pentru că a făcut acest lucru în mod conștient, cu scopul de a împiedica comunizarea țării. Am aflat multe lucruri, în această privință, din discuțiile directe cu soții Grigorescu, precum și citind documentele din arhiva personală a dânșilor, pe care mi le-a oferit domnul Grigore, în copii, cu puțin timp înainte de a muri, în 2013. Profitând de ocazie, prezint aici principalele repere din viața Aleutinei Grigorescu-Crețu.
Speranțele spulberate
După cum am spus, deja, în fragmentul precedent, ea a fost fiica unui deputat țărănist interbelic, lider al organizației partidului, din Basarabia, unde ea s-a născut, în 1920. În 1944, proaspătă absolventă a Facultății de Litere a Universității din București și realizatoare a unui dicționar englez-român, Aleutina a început să lucreze la Ministerul Afacerilor Interne, în calitate de translator de engleză și rusă, la un serviciu creat special, pentru aplicarea armistițiului abia încheiat. Cu timpul, Aleutina, care a lucrat direct cu câțiva dintre miniștrii de Interne, inclusiv Teohari Georgescu, a văzut că treburile în minister încep să se miște într-o direcție absolut nedorită, spre anihilarea totală a democrației și impunerea unui model comunist. În mod firesc, s-a apropiat de un grup de oameni (doctorul Cornel Petrasievici, ofițerul Alexandru Sadoveanu, nepot al scriitorului și alții, viitori protagoniști ai aceluiași dosar politic), care gândeau la fel ca ea. Cineva, din acest grup, avea legături cu misiunea aliată americană; a fost introdusă și ea, vorbitoarea bună de engleză, în comunicarea directă cu aceasta. La fel ca și camarazii ei români, Aleutina a sperat că, furnizând părții americane niște informații importante privind starea de lucruri reală din MI (care se transforma într-un instrument de distrugere a rezistenței anticomuniste) și din alte instituții românești, ar fi putut să împiedice evoluția situației politice din țară în direcția comunizării. Cel mai trist lucru, în această poveste, este faptul că, după toate indiciile, grupul lor a fost deconspirat și turnat organelor de securitate, chiar de către americanii respectivi…
În cei câțiva ani trecuți până în momentul arestării, în viața Aleutinei s-au întâmplat multe. După MI, a lucrat la Ministerul de Externe, în aceeași funcție de translator de engleză și rusă; chiar a stat la Moscova, un an de zile, în cadrul Ambasadei României. La întoarcerea în țară, ea, fată frumoasă și inteligentă, s-a măritat cu Emil Gheorghiu, care era adjunct al unui șef al serviciilor secrete românești, pe nume Lucian Stupineanu și inamic declarat al Anei Pauker, dispărut apoi, în mod misterios, într-o noapte din 1948.
De altfel, activitatea de ”spionaj” a Aleutinei Grigorescu-Crețu este consemnată, în linii mari, în volumul ”Cartea de aur al Rezistenței împotriva comunismului”, redactată de către fostul țărănist în exil, Cicerone Ionițoiu. Înainte de a ispăși pedeapsa și de a fi eliberată, în 1958, a trecut prin șase închisori, printre care cele din Jilava, Mislea și Miercurea Ciuc.
Furată intelectual
Chiar din anii studenției, Aleutina și-a început activitatea literară, publicând o serie de traduceri din scriitori americani, într-o colecție ”Cartea mică” (editura Pro Pace). Din păcate, multe dintre acestea au fost scoase din biblioteci și librării de către cenzură, în urma condamnării ei. Însă, după eliberare, a reușit să descopere, ca prin minune, într-un depozit al Bibliotecii Naționale, un exemplar dintr-o carte tradusă de ea: ”Cînd răsare soarele” de Erskine Caldwell…
După ce a ieșit din temniță, deși stăpânea la perfecție câteva limbi, n-a avut voie să fie angajată într-o activitate corespunzătoare diplomei sale – de fapt, nici n-a putut să-și găsească un serviciu. Mulți ani mai târziu, mi-a povestit mie, dar, pe urmă, a relatat câte ceva și în paginile revistei ”Cuvântul” – cum începuse să dea meditații la limbi străine și apelase la foștii săi colegi și prieteni din studenție care, cu anii, s-au afirmat în sfera culturii, printre ei aflându-se Miron Constantinescu, Alexandru Balaci, Mihnea Gheorghiu.
Cel din urmă i-a propus o colaborare: i-a dat să-i facă niște traduceri, dar le-a publicat cu numele său. Primind, în schimb, sume derizorii, dar bani bineveniți în situația ei, a mai tradus două piese de Tennessee Wiliams (”Orfeu în infern” și ”Menajeria de sticlă”) care s-au jucat la teatru, ”în traducerea Ancăi Boldur” – Anca Boldur fiind soția lui Mihnea Gheorghiu, care nu știa boabă englezește. Totuși, doamna Aleutina a primit atunci și un bilet la premieră…
Spre deosebire de traducerea dificilă a piesei ”Orfeu în infern”, o nouă ”comandă” a lui Mihnea Gheorghiu, ”Cartea junglei” de Rudyard Kipling, un text încântător, i-a adus Aleutinei multe ore de plăcere, în timpul traducerii, însă modalitatea de apariție nu s-a schimbat.
Aceleași practici nedemne și le-a permis, în raport cu ea, și Ion Caraion care, tot neștiind deloc engleză, datorită muncii ”la negru” a Aleutinei Grigorescu, a devenit atât compilator, cât și traducător al ”Antologiei poeziei americane”, care a apărut ”în traducerea lui Ion Caraion”, la editura ”Univers”, în 1979.
”Eu nu vă cer să mă credeți pe cuvânt de onoare”, mi-a spus doamna Aleutina și mi-a arătat dactilogramele pe care le-a lucrat ea și pe care i le-a dat, apoi, lui Caraion. ”Comparați varianta mea și textele care apar în Antologia poeziei americane”.
Am văzut cu ochii mei că textele erau aproape identice, antologia cuprinzând peste 30 de autori americani…
Publicația ”Cuvântul”, povestind, în 1999, despre aceste lucruri urâte, a calificat fenomenul drept ”două cazuri de furt intelectual”.
Calvarul continuă
În perioada de după 1989, Grigore Grigorescu (fiind veteran de război), împreună cu soția sa (fostă deținută politic) au încercat, în câteva rânduri, să-și îmbunătățească situația locativă, cerând autorităților Bucureștilor să primească, în locul celor două cămăruțe din fostul grajd de cai, amenajat cândva de domnul Grigore, o locuință demnă, dar, degeaba. La 10 ani după căderea comunismului, locatarii și proprietarii apartamentului de deasupra lor, din strada Frumoasă, nr.47, au decedat și, după ce Aleutina Grigorescu a primit aprobare să ocupe această locuință, soții Grigorescu s-au mutat acolo. Însă, în curând, ordinul de repartiție emis pe numele Aleutinei Grigorescu a fost anulat de către Primarul General, nimeni altul decât țărănistul (!) Viorel Lis, iar apartamentul i-a fost repartizat șoferului directorului ICRAL din Sectorul 1, un rom plin de tatuaje, în vârstă de 30 de ani. Când familia Grigorescu a încercat să păstreze acest spațiu, peste ei a venit un comando de țigani, care i-a zvârlit pe bătrâni și toate lucrurile lor, inclusiv arhiva literară a doamnei Aleutina, afară, în curte, iar aceștia au fost nevoiți să se întoarcă la grajdul lor.
Dar, cu mult înainte, în august 1990, am încercat și eu să-l ajut pe domnul Grigore. Am mers cu el la sediul central al FSN, la domnul N.S. Dumitru, vice-președintele de atunci al FSN, cu care m-am cunoscut în vârtejul lucrărilor micului Parlament român, Constituanta, unde N.S. Dumitru a fost foarte activ. I l-am prezentat pe Grigore Grigorescu, povestindu-i, în linii mari, despre viața și doleanța acestuia. N.S. Dumitru a promis un ajutor. După aceasta, am plecat în concediu la Moscova, dar, la întoarcere, am aflat că N.S. Dumitru nu mai face parte din conducerea partidului de guvernământ, fiind scos de acolo, prin strădania lui Petre Roman…
Vise neîmplinite
Tot în acele luni din 1990, Grigore Grigorescu avea și un alt proiect; de această dată, unul civic. Poate că, în memoria unchiului său, generalul Sidorovici, comandant al ”Străjii Țării”, organizația pentru educarea patriotică a tineretului, din perioada interbelică, a încercat să renască această mișcare. A trimis niște scrisori și note către președintele Ion Iliescu, parcă chiar s-a și întâlnit cu el, dar degeaba, din acest proiect neieșind nimic.
În anii ’90, Grigore Grigorescu, în urma pensionării, s-a recalificat și a început să scrie pentru ziarul ”Moldova Independentă”, din Chișinău, devenind corespondentul ei permanent din București. A visat să înființeze o fundație care să poarte numele soției sale, Aleutina Grigorescu-Crețu, care a decedat în anul 2001. Peste 12 ani a murit și el, de tuberculoză…
Vise neîmplinite, vieți distruse…
(Va urma)
Citiți celelalte părți din amintirile corespondentului rus în România, Vyacheslav Samoshkin, aici:
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/19/timp-inapoi/
https://www.vestidinrusia.com/2018/06/27/timp-inapoi-ii/
https://www.vestidinrusia.com/2018/09/06/4388/
